Pașaportul

CAPITOLUL I. CETĂŢENIA EUROPEANĂ

2.1. Noţiunea de cetăţenie europeană

Potrivit concepţiei propuse de Aristotel, cetăţeanul se definea prin participarea la funcţiile judiciare şi la cele publice în general. In dreptul pozitiv, cetăţenia continuă să desemneze calitatea juridică ce permite unei persoane să ia parte la viaţa statului, bucurându- se de drepturi civice şi politice şi fiind supusă, în schimb, anumitor obligaţii cum ar fi votul obligatoriu sau serviciul militar. Ca regulă, cetăţenia e recunoscută de către stat cetăţenilor săi care, ca membri ai Cetăţii, participă la guvernarea Cetăţii. Dar există excepţii, ca de exemplu „cetăţenia britanică de peste mări" sau cea a Uniunii franceze. Dreptul internaţional recunoaşte acest statut privilegiat, condiţionat de naţionalitate, care presupune, în principal, dreptul de şedere pe teritoriul naţional, participarea la viaţa politică (dreptul de a alege şi de a fi ales), accesul la funcţiile publice, dreptul la protecţia diplomatică.

Noţiunea de cetăţenie europeană ar putea să fie bazată pe aceste drepturi şi obligaţii corespondente. Ea implică faptul că cetăţenii Uniunii Europene beneficiază, în această calitate, de aceleaşi drepturi care sunt acordate în mod tradiţional propriilor cetăţeni în ordinea juridică internă. Aceste drepturi corespund, aproape în totalitate, cu ceea ce în anii 1975-1985 erau „drepturi speciale'", rezervate cetăţenilor statelor membre ale Comunităţii.

Trebuie reţinut, în mod esenţial, că structura Uniunii implică exercitarea anumitor drepturi la nivelul Uniunii Europene şi exercitarea altora la nivelul statelor membre.

După Consiliul european de la Fontainebleau din 1984 o altă noţiune s-a dezvoltat şi anume cea de Europă a cetăţenilor. O putem distinge cu dificultate de cea precedentă, mai ales că se dovedeşte greu de definit . Ideea de bază este că cetăţeanul european trebuie plasat în centrul construcţiei europene, pentru a-i dezvolta sentimentul de apartenenţă la Uniunea Europeană, în acest sens Comitetul ad-hoc privind Europa cetăţenilor, numit şi Comitetul ADONNINO, creat la iniţiativa Consiliului European de la Fontainebleau din 25-26 iunie 1984 a propus „măsuri în vederea întăririi şi promovării identităţii şi imaginii Comunităţii faţă de cetăţenii săi în lume".

Printre drepturile speciale recunoscute în perspectiva unei Europe a cetăţenilor figurează, fără îndoială, drepturile speciale inerente cetăţeniei europene şi care instituie o veritabilă cetăţenie politică. Dar putem găsi. de asemenea, drepturi care rezultă din integrarea economică, cum ar fi liberul acces la un loc de muncă într-o ţară aleasă şi drepturi noi care consacră lărgirea domeniului integrării, cum ar fi dreptul la cultură sau protecţia mediului. Acestea se încadrează mai bine concepţiei celei mai largi (moderne) a cetăţeniei. Dar această concepţie răpeşte conceptului o parte întinsă a specificităţii sale. deoarece drepturile cetăţeanului nu se mai disting de drepturile oricărei alte fiinţe umane.

Confuzia dintre cele 2 perspective, cea de cetăţenie europeană şi cea de Europă a cetăţenilor, este des întâlnită. Astfel, în Rezoluţia din 17 mai 1995 asupra funcţionării Tratatului Uniunii Europene în perspectiva Conferinţei Interguvernamentale din 1996, Parlamentul European a cerut ca cetăţenia europeană să fie întărită mai ales prin aderarea Uniunii Europene la Convenţia europeană a drepturilor omului, interzicerea pedepsei cu moartea, protecţia minorităţilor, egalitatea între bărbaţi şi femei ca şi prin întărirea cetăţeniei politice, în mod evident, aceste drepturi, deşi sunt recunoscute în dreptul Uniunii Europene sunt drepturi ale fiinţei umane în general, deci nu sunt rezervate cetăţenilor statelor membre şi nici drepturi inerente calităţii de cetăţean european.