Rolul jurisdicțiilor naționale în aplicarea principiului răspunderii statului pentru daunele cauzate particularilor

Principiul răspunderii unui stat membru pentru prejudiciile suferite de persoane ca urmare a încălcării dreptului Uniunii care poate fi atribuită statului respectiv a fost recunoscut de Curtea de Justiție în hotărârea acesteia din 5 martie 1996 în cauzele conexate C-46/93 Brasserie du Pêcheur și C-48/93 Factortame Această hotărâre a creat un precedent în egală măsură cu hotărârile anterioare ale Curții de Justiție privind supremația dreptului Uniunii, aplicabilitatea directă a dispozițiilor dreptului Uniunii și recunoașterea drepturilor fundamentale proprii Uniunii. Chiar Curtea de Justiție face referire la această hotărâre ca fiind ”corolarul necesar al efectului direct al dispozițiilor comunitare, a căror încălcare este la originea prejudiciului cauzat” și sporețte considerabil stabilitatea unei persoane de a obliga autoritățile naționale (legislative, executive și judiciare) să respecte și să pună în aplicare dreptul Uniunii. Curtea de Justiție a dezvoltat astfel hotărârile deja pronunțate în cauzele Francovich și Bonifaci. În timp ce hotărârile anterioare limitau răspunderea statelor membre la cazurile în care persoanele sufereau prejudicii din cauza transpunerii tardive a unei directive care le conferea drepturi personale, însă care nu îi viza în mod direct, hotărârea cea mai recentă a stabilit principiul răspunderii generale, care include toate încălcările dreptului Uniunii imputabile statului membru

Funcția de a asigura respectarea dreptului comunitar revine Curții de Justiție a Uniunii Europene, Tribunalului de Primă Instanță, dar și ansamblurilor jurisdicțiilor tuturor statelor membre cum sunt judecătorii de drept comun în aplicarea dreptului comunitar față de particulari.

Așa cum s-a subliniat în doctrină, rolul central al judecătorului național decurge din unele principii fundamentale ale dreptului comunitar, dezvoltate de jurisprudența curții, și anume, principiul efectului direct, al întâietății și, mai recent, principiul răspunderii statului pentru daunele cauzate particularilor datorită încălcării dreptului Uniunii Europene. Sarcina de a pune in aplicare aceste principii revine, în primul rând, jurisdicțiilor naționale.

Efectul direct al dreptului european constituie nu numai o simplă tehnică de inserare a regulilor comunitare în ordinea juridică internă a statelor membre. Acesta are și o aptitudine generală de a completa în mod direct patrimoniul juridic al particularilor cu drepturi și/sau obigații, atât în raporturile acestora cu alți particulari, cât și în relațiile cu statul membru căruia îi aparțin

Noțiunea de efect direct însemnă că normele comunitare dotate cu un astfel de efect creeaza imediat, pentru particulari, drepturi de care aceștia pot să se prevaleze direct în fața jurisdicțiilor naționale. La rândul lor, acestea din urmă sunt ținute să asigure protecția juridică decurgând din efectul direct al normelor de drept comunitar În consecință, jurisdicțiilor naționale le revine obligația de a apăra drepturile subiective create de normele cu efect direct.

Curtea de Justiție, în renumita hotărâre Van Gend en Loss din 5 februarie 1963 a legat în mod explicit efectul direct de autonomia ordinii juridice comunitare și totodată, insistând asupra rolului individului ca destinatar al dreptului comunitar, Curtea a făcut din acesta un ”instrument” al respectării de către statele membre a obligațiilor lor.