Economie

1.1. RADIOGRAFIA TRANZIŢIEI ÎN PERIOADA 1990-2000

Evoluţia societăţii româneşti din secolul XX, anunţa, pe căi mai mult sau mai puţin vizibile sau intuite, o iminentă schimbare. O trezire de speranţa s-a înregistrat în masa populaţiei după achitarea integrală a datoriei externe a statului român, speranţă anihilată însă imediat prin decizia amânării îmbunătaţirii calităţii vieţii şi a condiţiei umane.

1.1.1. TEORII ŞI CONCEPTE

Ceea ce părea iminent s-a produs în decembrie 1989. Unii apreciază momentul ca fiind o revoluţie, alţii îl consideră revoltă populară, nu puţini sunt cei care susţin punctul de vedere potrivit căruia a fost vorba despre o lovitură de stat, iar cei care evită un anume calificativ apreciază răsturnarea din 1989 ca fiind un “eveniment”.

România a intrat într-o perioadă nouă, care generează schimbări structurale în toate domeniile, perioadă definită, prin caracteristici şi manifestări, drept tranzitorie.

De altfel, conceptul de tranziţie a fost şi este unul dintre cele mai frecvent folosite in terminologia politică, în mass-media, în vorbirea curentă. El rămâne, totuşi, prea general, neclar, încărcat cu o diversitate de sensuri, fiind, nu de puţine ori, generator de ambiguitate, chiar de confuzii, dar şi un instrument facil de manipulare.

În concepţia cea mai simplă, tranziţia desemnează trecerea de la o stare la alta, de la o situaţie la alta.Înţelegerea tranziţiei în perspectivă terminologică presupune cunoaşterea stării sau a situaţiei din punctul de plecare, precum şi o viziune cu privire la starea sau situaţia în care ea urmează a se finaliza.

Societatea umana cunoaşte ”mutaţii de mare anvergură”, care “în cursul ultimului deceniu, au tulburat modalităţilor de organizare a muncii şi metodele de producţie din cauza introducerii masive, în uzine şi întreprinderi, a informaticii şi a tehnologiilor noi de comunicare”

Atunci când se discută despre tranziţia postsocialistă din societatea românească, se impune a se ţine seama de condiţiile concret-istorice.Altfel spus, teoria asupra tranziţiei nu poate face abstracţie de evaluarea stării sau a situaţiei din punctul de răscruce - evenimentele din 1989-, precum şi de anticiparea ideatică sau programatică a viitorului social-economic, material şi spiritual.

Uneori, etapa în care se află în prezent România este caracterizată drept tranziţie la economia concurenţială de piaţă, alteori, tranziţie la economia socială de piaţă.Potrivit unor aprecieri formulate in cadrul dezbaterii publicate în paginile “Opiniei naţionale”, starea economiei româneşti, în prezent şi în perspectivă, nu poate fi evaluată decât ţinând seama de evoluţia acestuia pe întreaga perioadă de tranziţie, ce a fost şi este însoţită de o serie de costuri economice şi sociale.Tranziţia reprezintă, după cum arată experienţa, un şir de procese înlănţuite, pozitive şi negative, de durate şi intensităţi diferite, în funcţie de sfera sau domeniul în care au loc - economic, politic, social, legislativ, comportamental, etic, cultural, educaţional.Aşadar, teoria asupra tranziţiei nu poate fi unilaterală, redusă la un singur domeniu, ci cuprinzătoare, oglindind complexitatea, întrepătrunderea şi intercondiţionarea tuturor proceselor care au loc în societatea românească postsocialistă.

Realitatea complexă a vieţii arată că se impune,ca una din cerinţele esenţiale, să se ia în seamă şi tranziţia către un nou comportament social al oamenilor, către o nouă morală, întemeiată atât pe tradiţia istorică a poporului român, cât şi pe aspiraţiile sale de a integra organic noii Europe şi lumii în general, la cotele de performanţa şi exigenţă ale secolului al XXI-lea.

Potrivit unui sondaj de opinie METROMEDIA, din perioada 22-30 august 2000, 90% dintre intervievaţi sunt de părere că “România se află la ora actuală într-o stare de criză economică”.

Procesul reformelor în România a inclus preocupări şi eforturi pentru elaborarea unor strategii generale.Au rezultat, astfel, diferite proiecte privind tranziţia postsocialistă, integrarea în structurile europene, programele de guvernare şi, nu în ultimul rând programele partidelor politice, în măsura în care acestea se referă la reforme viabile, adecvate societăţii româneşti.Ar fi dificil de susţinut că tranziţia românească ar fi fost şi ar fi ghidată de o strategie cuprinzătoare, temeinic elaborată, cu necesara şi indreptăţita consultare populară.

Procesul reformelor în România a inclus preocupări şi eforturi pentru elaborarea unor strategii generale, dar prima dintre ele apare abia după zece ani, fiind elaborată sub presiuni din afară, “pentru a folosi şansa istorică oferită de decizia Consiliului Uniunii Europene de la Helsinki din decembrie 1999 de a deschide negocierile de aderare cu România”2.

Diferitele proiecte privind tranziţia postsocialistă, precum şi integrarea în structurile europene, programele de guvernare şi, nu în ultimul rând, programele partidelor politice, în măsura în care acestea se referă la reforme viabile, adecvate societăţii româneşti, nu au ajuns să se constituie într-o strategie cuprinzătoare, temeinic elaborată.Dimpotrivă, analizând ordinea în care s-au înfăptuit unele măsuri importante în procesul reformelor - liberalizarea preţurilor în raport cu eliminarea subvenţiilor, corelarea restructurării economiei, a unităţilor economice cu privatizarea, chiar strategia privatizării, concepută de un guvern şi “corectată” de alt guvern, “campaniile” de lichidare şi inchidere a unor importante capacităţi productive, fară să se propună sau să se creeze efectiv altceva în loc - , nu pot fi ignorate neajunsuri grave în ce priveşte stabilirea priorităţilor, asigurarea unei coerenţe între cerinţele pieţei şi cerinţele vieţii sociale. Se reliefează deficienţe care ţin tocmai de strategie.

1.1.2. EVOLUŢII ŞI, MAI ALES, INVOLUŢII ÎN NUMELE TRANZIŢIEI

Nu încape îndoială că, dincolo de ambiguităţile conceptuale, tranziţia poate fi privită ca un şir de procese, ordinea în care se desfăşoară acestea îndeplinind un rol important în definirea atât a direcţiei, cât şi a conţinutului etapei pe care o parcurge societatea românească, în speranţa ajungerii la o anume stare de stabilitate şi securitate socio-economică şi politică.

O caracteristică esenţială a proceselor transformatoare postdecembriste din România constă în aceea că s-au desfăşurat, în primul rând, pe tarâm politic: democraţia pluralistă a luat rapid locul sistemului totalitar.Transformările politice de esenţă democratică au absorbit cea mai mare parte a energiei sociale, au captat atenţia, îndeosebi a factorilor decidenţi.Cu toate că au existat forţe care au semnalat posibile pericole ale dezorganizării şi prăbuşirii economiei, cu consecinţe previzibile asupra existenţei oamenilor, mesajul nu a fost recepţionat şi nu s-a acţionat atent, competent, coerent, pentru a se preveni o astfel de situaţie.Datorită faptului că producţiei agricole şi industriale nu i s-a acordat atenţia cuvenită şi, cu deosebire, datorită modului în care s-au desfăşurat şi se desfăşoară reformele, economia a intrat într-un pronunţat declin.Adoptarea, fără discernamânt, a unor măsuri pripite, insuficient studiate şi nemotivate economic, sau a altora, cum a fost “terapia de şoc”- care, s-a dovedit deja, avea să eşueze şi în alte ţări est-europene-, a dus la secătuirea economiei naţionale şi a sporit tensiunile sociale.

Supusă unor politici economico-financiare care n-au dat rezultate scontate, producţia naţională a cunoscut o scădere dramatică în primii ani ai tranziţiei, iar echilibrul fragil realizat între 1993-1996 n-a rezistat, economia continuând să regreseze îngrijorător în ultimii ani.

Principalele caracteristici, tendinţe şi rezultate ale evoluţiei economico-sociale a României în perioada postdecembristă sunt:

- Transformarea complexului economic naţional centralist-birocratic, cu o arhitectură dezechilibrată şi bazată pe proprietatea de stat, deşi începe cu întârziere, se desfăşoară fără să existe o strategie prealabil elaborată.

- “Strategia graduală”, dar efectuată în ritm rapid (“terapia de şoc”), este dublată de “strategia macroeconomică de restructurare” şi de cea la nivel microeconomic, având ca obiectiv central crearea economiei de piaţă.

- Reforma economică, al cărei scop esenţial îl constituie restructurarea economiei naţionale, redefinirea unei noi arhitecturi a acesteia, care să-i asigure flexibilitatea şi eficienţa în cadrele unei noi configuraţii a producţiei şi comerţului intern şi internaţional, pe lângă lipsa unui suport politic ferm şi cuprinzător, se dovedeşte a fi incoerentă, insuficient motivată şi, în consecinţă, cu efecte sub aşteptări.