Forme ale Creditului Public

1. Creditul public

În general, în teoria economică, creditul este considerat a fi expresia relaţiei băneşti ce se stabileşte între o persoană fizică sau juridică numită creditor, care acordă un împrumut de bani sau care vinde mărfuri sau servicii pe datorie, şi o altă persoană fizică sau juridică numită debitor, care primeşte împrumutul sau cumpără pe datorie.

Semnificaţia cuvântului „credit” este însă multiplă, termenul fiind utilizat cu sensuri diferite, după cum este vorba despre bancă (credit bancar), comerţ (credit-furnizor, credit-client), legislaţie fiscală (credit fiscal) sau bugetară (credit bugetar), ca parte a contului contabil (credit, ca antonim al debitului) sau figurativ, ca încredere, consideraţie, stimă, autoritate, influenţă, trecere de care se bucură cineva.

Etimologic, cuvântul „credit” provine din latinescul creditum, care este participiul trecut al verbului credo, credere. În acest context, cuvântul are semnificaţia credinţei celui care dă cuiva bunuri sau sume de bani sau a celui care prestează servicii unui terţ că va primi, în schimb, valori echivalente. Această credinţă are la bază cunoscutele principii ale DREPTULUI ROMAN („Do ut des”, „Do ut facias”, „Facio ut facias”).

1.1. Caracterizare generală a creditului public

Pe măsura evoluţiei lor şi sub constrângerea a numeroase necesităţi social-economice, statele şi-au asumat sarcini şi atribuţii din ce în ce mai ample şi mai complexe, care au determinat creşterea importantă a mărimii resurselor băneşti necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice impuse de realizarea acestor sarcini şi atribuţii. În acest context,

veniturile ordinare, obţinute prin încasarea impozitelor şi taxelor, a veniturilor de la întreprinderile publice şi a altor venituri nefiscale, au devenit insuficiente, în raport cu necesităţile curente de resurse băneşti ale statelor. În acest fel, a apărut un deficit bugetar, a cărui acoperire a impus apelul statelor la alte resurse. Pe acest fond, în cadrul cuprinzător al creditului, s-a conturat creditul public, prin intermediul căruia statele au început să-şi procure complementul de resurse de care era nevoie, resurse financiare cu un caracter extraordinar .

Ca formă specifică a creditului, creditul public este expresia ansamblului operaţiilor prin care statul îşi procură o parte din resursele băneşti necesare acoperirii cheltuielilor publice, în condiţiile plăţii de dobânzi şi acordării altor avantaje în favoarea subscriitorilor, precum şi ale unei rambursări viitoare.

Luând în considerare subiecţii care angajează creditele consimţite de diverşii subscriitori, în structura creditului public sunt cuprinse:

a) aşa-numitele împrumuturi de stat, care sunt angajate de către guvern;

b) creditele sau împrumuturile angajate de regiile publice autonome de interes naţional, de unele departamente sau instituţii publice;

c) creditele angajate de către comunităţile locale.

Creditul public se bazează pe încrederea în solvabilitatea statului şi se angajează în următoarele două forme distincte:

• pe calea contractării directe de către stat (şi asimilatele acestuia) a împrumuturilor ce urmează a fi angajate de la persoanele fizice sau/şi juridice dispuse să ofere o parte din mijloacele lor băneşti temporar libere;

• prin intermediul unor instituţii specializate, constituite din case de economii, case autonome de pensii şi de asigurări sociale, societăţi de asigurare şi reasigurare, bănci etc., care colectează o parte din disponibilităţile băneşti ale populaţiei şi ale unor organizaţii şi le pun la dispoziţia statului (şi asimilatelor sale) pe o perioadă de timp determinată şi în condiţii expres precizate.

Având aceleaşi surse de constituire, respectiv sumele de bani disponibile la un moment dat în economie, se poate vorbi de o concurenţă între creditul public şi creditul privat.

Tabelul nr. 1