Forme ale Creditului Public și Efectele Practicării Lor

I. Creditul public

I.1. Notiunea de credit public

În general, creditul este considerat a fi expresia relatiei bănesti ce se stabileste între o persoană fizică sau juridică numită creditor (persoana care acordă un împrumut de bani sau care vinde mărfuri sau servicii pe datorie), si o altă persoană fizică sau juridică numită debitor (cea care primeste împrumutul sau cumpără pe datorie).

Etimologic, cuvântul “credit” provine din latinescul creditum, cu semnificatia de credere.

Pornind de la această acceptiune, în literatura de specialitate se mentionează că “creditul public evocă încrederea în solvabilitatea statului” Astfel creditul public îi determină pe împrumutători să pună la dispozitia statului anumite sume de bani, întrucât au încredere în onestiatea acestuia si în solvabilitatea sa.

Odată cu evolutia lor, statele au început să îsi asume sarcini si atributii din ce în ce mai diverse si complexe, ceea ce a determinat o crestere semnificativă a mărimi resurselor bănesti necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice impuse de realizarea acestor sarcini si atributii. În acest contex, veniturile ordinare, obtinute prin încasarea impozitelor si taxelor, a veniturilor de la întreprinderile publice si a altor venituri nefiscale, s-au dovedit insuficiente, în raport cu necesitătile curente de resurse bănesti ale statelor.

În această situatie, a apărut deficitul bugetar, care a impus apelul statului la resursele de împrumut, pentru a corecta acest dezechilibru. Astfel s-a conturat creditul public, prin intermediul căruia statele au început să-si procure resursele de care aveau nevoie.

De-a lungul timpului, conceptul de credit public a luat mai multe forme. Se regasesc mai multe definitii ale acestui concept în diverse publicatii.

În opinia lui Dan Moraru, creditul public reprezintă ”ansamblul relatiilor de utilizare si mobilizare a resurselor cu caracter temporar si rambursabil în scopul acoperirii cheltuielilor publice”

Potrivit Tatianei Mosteanu, creditul public este ”o formă de credit acordat statului sau oricărui alt organism dependent de acesta, în calitate de debitori, creditorii putând fi persoane

fizice sau juridice, rezidente sau nu, care dispun de mijloace banesti temporar disponibile si care acceptă să le dea ca împrumut”

Ioan Talpos consideră creditul public ca fiind “expresia ansamblului operatiilor prin care statul îsi procură o parte din resursele bănesti necesare acoperirii cheltuielilor publice, în conditiile plătii de dobânzi si acordării altor avantaje în favoarea subscriitorilor, precum si ale unei rambursări viitoare”

Creditul public reprezintă de fapt suma pe care o autoritate publică o ia cu împrumut de la un agent economic oarecare. În ipostaza de creditor poate fi persoana fizică sau juridică, autohtonă sau străină. Creditul poate fi contractat pe termen scurt, mediu sau lung si este purtător de dobândă.

Titlurile de credit public sunt reprezentate printr-o categorie de valori ce constau în înscrisuri sau documente scrise, având o formă si un continut stabilite prin actul normativ de lansare a împrumutului, în care sunt precizate sumele subscrise si drepturile creditorilor. Aceste înscrisuri au denumiri diferite (obligatiuni, efecte publice, titluri publice sau hârtii de valoare), în functie de termenul de rambursare a împrumutului si de caracteristicile lor juridice.

Având în vedere caracteristicile lor juridice, titlurile de credit public pot fi:

- Nominale – se emit când împrumutul public se adresează unui număr redus de

subscriitori, iar plata veniturilor aferente si rambursarea sumelor scadente se realizează doar de către titulari sau reprezentantii acestora;

- La purtător – se emit când împrumutul public se adresează unui număr mare de

subscriitori, iar plata veniturilor aferente si rambursarea sumelor scadente se efectuează oricarui detinător al acestor înscrisuri.