Forme ale creditului public și efectele utilizării lui

1.Creditul public

1.1. Concept

În economia contemporană a statelor moderne, finanţele publice cunosc o mobilitate aparte ce le permite să gestioneze cu o libertate mai largă, fondurile bugetare. Necesitatea completării acestora se resimte, în contextul dezvoltării economice industriale, astfel că, pe lângă impozitele, taxele şi contribuţiile pe care statul le utilizează în acoperirea cheltuielilor sale, se apelează din ce în ce mai des la împrumuturi publice, ca mijloc de completare a fondurilor bănesti de utilitate publică, sau ca venituri bugetare extraordinare.

Din punct de vedere terminologic, expresia “împrumut public” este sinonimă cu “credit public”. Însă nu trebuie exclusă soluţia data de “împrumutul bancar” care reprezintă tot o formă a creditului public, adresat în particular societăţilor bancare.

Creditul public este o formă de credit acordată statului, în calitate de debitor, creditorii putând fi persoane fizice sau juridice, rezidente sau nu, care dispun de mijloace băneşti temporar disponibile şi care acceptă să le dea cu împrumut, în scopul acoperirii cheltuielilor publice.

În sfera creditului public sunt cuprinse atât împrumuturile de stat, cât şi cele ale altor colectivităţi publice, mai frecvent întâlnite, unităţile administrativ- teritoriale.

Împrumuturile de stat se acordă mai ales pe seama unor capitaluri acumulate anterior, ele constituind venituri ale statului ce se negociază cu creditorii acestuia.

1.2. Trăsături

În funcţie de forma de finanţare aleasă, creditul poate fi contractat direct de către organele statului sau indirect, prin intermediul unor instituţii specializate.

Cererea emisă pentru obţinerea creditului public, spre deosebire de alte tipuri de credite, este emisă de către instituţiile publice centrale şi locale.

O altă diferenţiere faţă de creditul privat, este reprezentată de destinaţia precisă pe care fondurile astfel contractate, o au, şi anume de a finanţa cheltuieli militare, menţinerea ordinii publice, rambursarea la scadenţă a datoriei publice, plata dobânzilor aferente.

Cererea de credit, după cum şi denumirea sa o reflectă, poate fi emisă numai de autorităţile publice, iar oferta de credit este data de disponibilul deţinut de instituţiile financiare, bănci, agenţi economici, populaţie.

Referindu-ne la sursele de finanţare, creditul public îşi regăseşte acoperirea în aceleaşi surse ca şi creditul privat, ceea ce crează un cadru de concurenţă între aceste două forme.

Titlurile de credit public sunt documente scrise având o formă şi un conţinut stabilite prin actul normativ de lansare a împumutului, în care se precizează sumele subscrise şi drepturile creditorilor. Aceste înscrisuri sunt denumite diferit (efecte publice, obligaţiuni, titluri publice sau hârtii de valoare), în funcţie de termenul de rambursare a împrumutului şi de caracteristicile lor juridice.

În funcţie de caracteristicile juridice, titlurile de credit public pot fi:

- Nominale (se emit cand împrumutul public se adresează unui număr redus de subscriptori, iar plata veniturilor aferente şi rambursarea sumelor scadente se efectuează doar către titulari sau reprezentanţi ai acestora);

- La purtător ( se emit cand împrumutul public se adresează unui număr mare de subscriptori, iar plata veniturilor aferente şi rambursarea sumelor scadente se efectuează oricărui deţinător al acestor înscrisuri şi în orice localitate unde funcţionează ghişeele sale de specialitate)

Sumele obţinute prin împrumutul de stat sunt utilizate, în principal şi în general, pentru acoperirea cheltuielilor publice şi deci fără scop productiv şi nu produc profit, astfel că plata dobânzii şi restituirea sumelor împrumutate se fac din venituri publice, mai exact din taxe şi impozite. Numai în cazul când, în mod excepţional, împrumutul de stat este utilizat în scop productiv, rambursarea lui şi plata dobânzii se realizează ca şi în cazul creditului bancar, din preţul produselor sau serviciilor realizate şi profitul obţinut, deci nu din încasări bugetare.