Forme ale Creditului Public și Efectele Practicării Lor

I. Precizări elementare privind creditul public

Motto: „Faptul ca un cetatean îsi goleste punga pentru a-si plati impozitele sau pentru a subscrie la împrumut are acelasi efect asupra economiei: în cele doua cazuri, punga de bani este golita, consumul gospodariilor este redus, iar puterea de cumparare este stearsa cu buretele.”

M. Duverger

1.1 Continutul si trăsăturile creditului public

Creditul public a apărut datorită faptului că unele autorităţi publice sufereau de o insuficientă acută de resurse financiare în raport cu volumul cheltuielilor necesare de efectuat pentru buna desfăsurare a activitătii, având drept scop completarea resurselor publice. Această autoritate poate fi o instituţie publică oarecare, un organ local al puterii executive sau în cele mai multe dintre cazuri, statul.

Datorită faptului că practica financiară este dominată de creditul preluat de către stat, mă voi referi în cea mai mare parte asupra acestui tip de credit, denumit sub formă generică împrumut de stat. Împrumutul de stat este în strânsă legătură cu execuţia bugetului de stat care, pe perioade subanuale sau pe total an, poate prezenta o insuficienţă a veniturilor în raport cu cheltuielile prevăzute a se efectua. Pentru acoperirea acestei diferente de resurse este necesar ca statul să apeleze la împrumuturi, fie pentru a acoperi o serie de cheltuieli pe termen scurt, fie pentru a acoperi deficitul bugetar anual. Sursa împrumuturilor de stat este reprezentată în cea mai mare parte de disponibilităţile băneşti ale populaţiei şi ale agenţilor economici.

Ca formă specifică a creditului, creditul public este expresia ansamblului operatiunilor prin care statul îsi procură o parte din resursele bănesti necesare acoperirii cheltuielilor publice, în conditiile plătii de dobânzi si acordării de avantaje în favoarea subscriitorilor, precum si ale unei rambursări viitoare.

Creditul public se bazează pe încrederea în solvabilitatea statului si se angajează în două forme distincte:

- Contractarea împrumuturilor direct de către stat de la persoanele fizice sau juridice care sunt dispuse să ofere o parte din propriile resurse bănesti, temporar libere;

- Contractarea împrumuturilor prin intermediul unor institutii specializate reprezentate de case de economii, case autonome de pensii si de asigurări sociale, societăti de asigurare si reasigurare, bănci etc. Aceste institutii colectează un anumit procent din disponibilitătile bănesti atât de la persoanele fizice cât si de la persoanele juridice si le pun la dispozitia statului în anumite conditii si pe o perioadă de timp determinată.

Prin analizarea statisticilor oficiale s-a constatat că statele apelează tot mai mult la creditul public, acesta având o extremă importantă în perioada contemporană, odată cu admiterea deliberată a unui excedent de utilizări bugetare, fată de nivelul curent al veniturilor. În majoritatea tărilor importante ale lumii, recursul la creditul public a devenit atât de frecvent si atât de consistent încât suma datoriei publice a înregistrat o evolutie crescătoare.

Creditul public prezintă următoarele trei trăsături: caracter contractual, caracter rambursabil si presupune contraprestatie

a) Creditul public are un caracter contractual, exprimând acordul de vointă al părtilor. Acest acord de vointă are o specificatie a sa deoarece organele statului sunt cele care stabilesc conditiile de emisiune si de rambursare, forma si mărimea veniturilor pe care le asigură subscriitorilor sau alte avantaje pe care le acordă acestora fără a-i consulta înainte.

De asemenea s-au cunoscut o serie de împrumuturi publice fortate, când subscrierea s-a realizat în mod obligatoriu prin constrângere juridică. Statele au apelat la împrumuturi fortate doar în situatii exceptionale precum: pregătirea si ducerea de războaie, reconstructia postbelică a tării, refacerea economiei distrusă de calamităti nationale sau pentru înlăturarea urmărilor unor crize economice de mare amploare. O formă a împrumutului fortat direct este situatia în care statele îsi obligă regiile autonome sau întreprinderile să constituie depozite de titluri publice în proportie de 10-15% din trezoreria proprie.