Instituția Șefului de Stat în Marea Britanie

INTRODUCERE

Regatul Unit de acum s-a construit în jurul regatelor independente ale Angliei şi Scoţiei, ambele existente încă din secolul al X-lea. Ţara Galilor face parte din Regatul englez începînd cu 1535. Prin Legea Uniunii din 1707, Anglia şi Scoţia se unesc de drept sub un singur monarh, formând Regatul Marii Britanii; cele două regate fuseseră conduse de acelaşi monarh încă din 1603. Unirea Scoţiei cu Anglia nu a fost bine primită de populaţia băştinaşă scoţiană.

Irlanda, care între secolele al XII-lea şi al XVII-lea fusese treptat adusă sub controlul englez, este anexată oficial la Regatul britanic prin Legea Uniunii din 1800, astfel luând naştere Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei. Nici această unire nu a avut sprijinul popular al populaţiei native irlandeze.

Treptat, beneficiând de puterea sa maritimă, ca şi de revoluţia industrială, Regatul englez şi, mai apoi, britanic s-a extins masiv atât înspre răsăsit (India, Oceania) cât şi înspre apus, în America nu demult descoperită de Columb. La mijlocul secolului al XIX-lea, Regatul britanic era cea mai importantă putere economică şi militară a lumii. Multe din ideile contemporane ale lumii occidentale despre democraţie parlamentară, economie de piaţă şi libertate au luat naştere în Imperiul britanic, pentru a nu mai aminti de progresele înregistrate în domeniul literaturii şi ştiinţei. La apogeul său, Imperiul ocupa un sfert din suprafaţa Pămîntului.

Împreună cu Franţa şi Rusia creează Antanta. Regatul Unit este învingător în Primul Război Mondial.

De la începutul secolului al XX-lea, influenţa britanică s-a diminuat constant. Al doilea război mondial a adus, pe lângă serioase probleme economice, şi dezmembrarea Imperiului, prin separarea coloniilor în state independente. Aceasta a condus la reinventarea Regatului Unit ca un stat european modern şi prosper.

Regatul Unit este membru al Comunităţii Economice Europene din 1973, însă atitudinea britanicilor faţă de piaţa unică europeană este mai degrabă rezervată. Regatul Unit încă refuză adoptarea monedei euro, iar euroscepticismul se menţine la cote ridicate.

Reforma politică în Regatul Unit este în plină desfăşurare. În 1997 a fost recreat Parlamentul regional scoţian, iar în 1999 s-au înfiinţat Parlamente în Ţara Galilor şi Irlanda de Nord. Monarhia se bucură, în continuare, de popularitate, în vreme ce republicanii adună între 15% şi 25% cotă de popularitate.

Regatul Unit este membru în Commonwealth, membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU, şi, de asemenea, un membru cheie al NATO. Este, de asemenea, una dintre puţinele puteri nucleare (4 submarine clasa Vanguard cu 384 de focoase termonucleare MIRV pe rachete Trident II).

INSTITUŢIA ŞEFULUI DE STAT ÎN MAREA BRITANIE

1. INSTITUTIA ŞEFULUI STATULUI – GENERALITĂŢI

Institutia şefului statului constituie una dintre cele mai vechi autorităţi politice, ea apărând odată cu statul, cunoscând o evoluţie continuă, atât în ceea ce priveşte forma, structura, cât şi preorgativele şi atribuţiile. Orice colectivitate, indiferent de mărimea ei, de nivelul său de organizare şi dezvoltare, a avut în fruntea sa un şef, fie ales, fie impus. Astăzi această instituţie, sub diferite forme, structuri, atribute şi prerogative este prezentă în societate.

Analiza instituţiei şefului statului impune precizarea categoriei de putere căreia îi aparţine. Includerea acestei instituţii în cadrul puterii executive sau legislative ţine în mare măsură de principiul pe care aceasta se fundamentează, al separaţiei ei sau al unicităţii. Dacă puterea se fundamentează pe principiul separaţiei, instituţia şefului statului aparţine sferei executivului, de aceea ea apare sub numele de "şeful puterii executive" sau "şeful executivului". Acolo unde însă statul este întemeiat pe principiul unicităţii, aceeaşi instituţie este aparţinătoare categoriei de putere similară cu cea a parlamentului, adică a legislativului.

În decursul vremii, instituţia şefului statului a îmbrăcat două forme de organizare şi manifestare: uni-personală (rege, împărat, sultan, domn, principe sau preşedinte), de regulă numită, dar în vremurile moderne şi aleasă; colegială - aceasta a purtat şi poartă diverse denumiri: Prezidiu, Consiliul de stat, Consiliul prezidenţial.

1.1. Desemnarea, alegerea şefului statului

Desemnarea sau alegerea şefului statului, atribuţiile şi prerogativele acestei instituţii ţin de o serie de factori:

- natura sistemului politic;

- sistemul constituţional şi forma de guvernământ;

- anumite tradiţii istorice şi naţionale.

Nu în toate cazurile şi în mod automat modul de desemnare al şefului statului determină locul şi rolul acestuia în societate în stat. Cuantumul şi extensiunea acestei funcţii este în raport cu celelalte puteri, în principiu cu executivul şi legislativul, dar şi de categoria puterii în care este încadrată.

Practica social-istorică de până astăzi a relevat patru mari moduri, căi de desemnare a şefului statului:

a) Pe cale ereditară.

Este prima şi cea mai veche modalitate de desemnare a şefului statului. Ea a fost şi este caracteristică regimurilor monarhice, constituţionale. După anumite reguli constituţionale, monarhul ascede la funcţia de şef al statului pe cale ereditară ca în Anglia, Olanda, Suedia sau el însuşi îşi poate desemna un succesor din cadrul casei regale, ca în Spania, Belgia, Maroc, Iordania. Prin această modalitate de desemnare a şefului statului, parlamentul sau altă instituţie nu au nici un rol sau unul minor, cel mult de a veghea la respectarea regulilor constituţionale de desemnare a acestuia, sau în caz de stingere a dinastiei, la numirea unui succcesor la tron sau participă la alegerea acestuia.