Parteneriatul Public Privat

Introducere

În România primele structuri de parteneriat public-privat (PPP) s-au format ad-hoc la nivel naţional încă de la jumătatea anilor ’90 cu prilejul elaborării unor strategii sectoriale ori naţionale (Strategia Naţională de Dezvoltare Durabilă - 1999, Strategia de Dezvoltare Economică pe Termen Mediu - 2000), precum şi ca structuri instituţionalizate, cum sunt Comisia Tripartită şi Consiliul Economic şi Social. Aceste parteneriate au contribuit treptat la realizarea unui mediu de cooperare între actorii sociali şi cei politici deşi, de multe ori au jucat şi încă mai joacă rolul de legitimare a unei acţiuni politice, fiind mai puţin implicate în procesul decizional sau de monitorizare a politicilor. De asemenea, se întâlnesc forme de parteneriat public-privat între stat şi parteneri locali pentru lucrări în infrastructură. În ultimii doi ani, autorităţile locale din România au început să încheie parteneriate cu sectorul privat şi societatea civilă în vederea realizării unor investiţii în infrastructură şi pentru operarea unor servicii publice de interes local. Această nouă orientare, care de altfel se înscrie într-un trend general pe plan european, ţine preponderent de avantajele pe care, de principiu, le presupune un parteneriat public-privat, respectiv: de împărţire a costurilor realizării unei investiţii, a riscurilor asociate exploatării acesteia şi parţial de lipsa resurselor din administraţia publică locală destinate investiţiilor. Pe de altă parte, extinderea formelor de parteneriat public-privat în România se datorează şi unor reglementări care au fost emise de Guvernul României începând cu 2002 şi care au permis autorităţilor locale să cunoască această nouă oportunitate de finanţare a dezvoltării locale, chiar dacă oportunităţile pe care le generează nu sunt încă pe deplin estimate din lipsă de practică.

Modalitatea de colaborare în cadrul unui consiliu local din România, existenţa unei proiecţii clare de dezvoltare, precum şi conturarea unui sistem coerent de management financiar în scopul întăririi disciplinei financiare şi asigurării transparenţei bugetare influenţează realizarea unui parteneriat public-privat.

Pentru a putea înţelege mai bine aspectele legate de conceptul de parteneriat public privat este necesar să privim la experienţa statelor din Uniunea Europeană.

Se poate observa că la nivelul Uniunii Europene există discrepanţe semnificative în ceea ce priveşte infrastructura, motiv pentru care utilizarea eficientă a instrumentelor de cooperare a sectorului public cu cel privat devine absolut necesară.

Deşi la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene există considerabil mai multă experienţă în domeniul parteneriatului public privat acest lucru nu poate asigura reuşita acestora fără a fi luate în consideraţie anumite principii de bază. În acest sens Uniunea Europeană a publicat în 2004 o Cartă Verde a Parteneriatului Public Privat. Publicarea acestui document nu putem spune că a avut un impact vizibil la nivelul statelor membre de aceea acest domeniu rămâne unul relativ ambiguu chiar şi la nivelul UE. Mai mult, rareori contractele de parteneriat public-privat privind dezvoltarea locală sunt afectate de legile naţionale sau cele internaţionale.

Desigur, state cum ar fi Marea Britanie sau Franţa, cu o îndelungată experienţă în PPP sunt mai puţin afectate de astfel de dezbateri însă pentru statele ce au aderat în 2004 sau pentru statele candidate şi nu numai, existenţa unui cadru legal coerent şi propice dezvoltării parteneriatelor este cât se poate de necesară.

Context general

Abordarea problematicii dezvoltării locale se plasează în contextul recunoaşterii rolului oraşelor ca motor economic, supus unei cereri permanente şi în continuă schimbare. Tranziţia către economia de piaţă şi problema derivată a proprietăţii private pun România într-o situaţie de competiţie cu alte ţări. O politică naţională de dezvoltare a sectorului economic privat devine cu atât mai importantă cu cât aceasta va ajuta la formarea unui partener credibil financiar care, împreună cu administraţia publică, va realiza proiecte comune de dezvoltare locală.

Incapacitatea de a concura în termeni egali cu alte ţări europene poate împinge România într-o situaţie periferică, în ciuda existenţei unei forţe de muncă de calitate sau a altor avantaje legate de tradiţie şi civilizaţie. Este limpede că trebuie să fie căutate modalităţi de adaptare la noile condiţii ale pieţei mondiale, iar în acest scop sunt necesare noi instrumente de management urban, apte să răspundă unei realităţi noi, în continuă transformare.

În ultimii ani, complexitatea agregatului urban a crescut datorită procesului de schimbare în sferele instituţionale, spaţiale, economice, tehnologice şi de mediu. Aceste schimbări au generat probleme noi ce nu puteau fi rezolvate prin metode tradiţionale centralizate de economie urbană şi regională. Sub efectul acestor evenimente, multe dintre oraşe sunt confruntate cu fenomene de declin urban legate de reducerea activităţilor economice din lipsă de pieţe de desfacere, de creşterea şomajului şi de capacitatea administraţiei publice locale de a oferi un răspuns convingător la aceste probleme.