Politică monetară și instrumentele politicii monetare

1.Politica monetara

Politica monetara reprezinta unul din instrumentele politicii economice, prin intermediul careia se actioneaza asupra cererii si ofertei de moneda din economie. Importanta politicii monetare rezulta din obiectivul fundamental al acesteia, respectiv stabilitatea preturilor, la care se adauga limitarea inflatiei si mentinerea valorii interne si externe a monedei. Responsabilitatea indeplinirii acestor obiective revine bancii centrale, care detine monopolul in formularea si transpunerea in practica a obiectivelor politicii monetare.

Stabilitatea preturilor constituie obiectivul fundamental al politicii monetare dar, in acelasi timp, reprezinta un obiectiv central al politicii economice, alaturi de: cresterea economica durabila, ocuparea deplina a fortei de munca, sustenabilitatea balantei de plati. Pentru atingerea acestor obiective, la nivelul fiecarei tari, sunt identificate instrumentele care sa conduca la cele mai bune rezultate, dintre care cele mai insemnate sunt: politica fiscala, politica veniturilor, politica monetara, politica valutara si politica comerciala .

Politica monetara contribuie la realizarea politicii economice si prin obiectivele specifice care constau in urmatoarele: a) cresterea masei monetare pana la un nivel optim b) mentinerea ratei dobanzii la un nivel corespunzator c) practicarea unui nivel optim al ratei de schimb d) alocarea optima a resurselor financiare (fonduri pentru creditare) in cadrul economiei

a) Acest obiectiv cantitativ se concretizeaza in determinarea de catre autoritatea monetara a unui nivel de crestere a masei monetare, cat mai apropiat de rata de crestere reala a economiei. Astfel, in anii ’70, in tarile dezvoltate, obiectivele formulate au vizat dinamica agregatelor monetare, insa regulile au demonstrat ca este dificil si limitat un control al masei monetare, atunci cand economiile tarilor respective participa puternic la relatiile comerciale si financiare internationale.

b) Rata dobanzii si nivelul optim al acesteia a fost considerata ca obiectiv fundamental al politicii monetare pana in anii ’70, situandu-se in centrul analizelor lui Keynes (vezi cap. 5, vol. 1, Moneda si Credit), care evidentiaza ca banca centrala poate echilibra piata monetara prin utilizarea unui nivel de echilibru al ratei de dobanda. In prezent, rata de dobanda prezinta un rol important in cadrul politicii monetare, prin aceea ca permite mentinerea unui anumit nivel al cursului de schimb si influenteaza investitiile agentilor economici .

c) Mentinerea unui anumit nivel al cursului de schimb constituie un obiectiv al politicii monetare, prin aceea ca antreneaza echilibre sau dezechilibre ale balantei de plati in functie de aprecierea sau deprecierea monedei nationale. Daca nivelul cursului este supraevaluat pentru moneda nationala, rezulta un consum de rezerve valutare, in timp ce un curs depreciat ar putea antrena cresterea exporturilor si majorarea disponibilitatilor in valuta .

d) Alocarea optima a resurselor financiare, la nivelul unei tari, consta in selectarea creditelor in functie de nivelul rentabilitatilor posibile de obtinut. Un asemenea obiectiv antreneaza efecte negative, precum si diminuarea concurentei intre agentii economici si diminuarea reactiei acestora la evolutia ratei de dobanda. Din acest motiv se remarca, in prezent, o limitare a utilizarii acestui obiectiv al politicii monetare .

2. Instrumentele politicii monetare

Pentru indeplinirea obiectivelor de politica monetara pot fi utilizate instrumente directe si indirecte intre care este posibila stabilirea urmatoarei distinctii : Ø instrumentele indirecte sunt utilizate de catre banca centrala in relatiile cu celelalte banci sicu agentii nefinanciari. La modul traditional, aceasta categorie de instrumente include instrumente care permit controlul asupra costului si asupra cantitatii de moneda centrala.

2.1.Instrumente directe

a) Au existat nenumărate situaţii în care băncile centrale au utilizat instrumente directe de control monetar, cel mai cunoscut fiind plafonul de credit impus băncilor, prin care banca centrală aloca creditele în mod direct, la nivelul intermediarilor financiari. Aceasta a reprezentat, în fond, o implicare a băncii centrale în activitatea curentă a băncilor în scopul controlării directe a agregatelor monetare şi a nivelului creditului din economie. De cele mai multe ori, utilizarea acestor plafoane de credit a fost legată de existenţa unei puternice instabilităţi la nivelul relaţiilor interbancare, banca centrală fiind nevoită să adopte o astfel de măsură care să-i permită influenţarea în mod direct a activelor interne nete ale băncilor din cadrul sistemului respectiv. Acesta a fost, în principal, cazul ţărilor aflate în tranziţia la economia de piaţă, care, datorită slabei dezvoltări a pieţei, au impus de la sine băncii centrale adoptarea unui astfel de instrument. Se consideră că adoptarea acestui instrument este determinată de mai multe motive, printre care:

-uşurinţa aparentă de implementare a acestui instrument;

-percepţia relativă legată de acurateţea cu care pot fi realizate obiectivele monetare şi cele legate de credit;

-în condiţiile unei pieţe cvasiinexistente sau în curs de dezvoltare, ca de altfel şi ale unei bănci centrale în curs de restructurare, s-a dovedit a fi cel mai eficient instrument de politică monetară la momentul respectiv;

-faptul că era considerat una dintre cele mai eficiente modalităţi de direcţionare a creditelor către acele sectoare favorizate (precum sectorul agricol, energetic etc.).