Politica Monetară și Instrumentele Politicii Monetare

1.1. Istoria politicii monetare

Evoluția politicii monetare este determinată de evoluția sistemului monetar și de evoluția gândirii economice.

Pe parcursul mai multor secole promovarea politicii monetare se reducea la luarea deciziilor de batere a monedei metalice și de emitere a banilor de hârtie. Crearea primelor bănci centrale (bănci cu drept de emisie monetară) a fost influențată de ideea menținerii parității bancnotelor în raport cu metalul prețios și în raport cu bancnotele altor state. Respectiv, obiectivul politicii monetare a fost menținerea etalonului aur.

Împreună cu conștientizarea ciclicității în activitatea economică (sfârșitul sec. XIX – începutul sec. XX) s-a modificat și obiectivul politicii monetare, incluzând și supravegherea stabilității sistemului financiar. Crizele și panicile bancare au impus băncilor centrale rolul de „împrumutător de ultima instanță” și au demonstrat rolul ratei dobânzii în stimularea creditului bancar.

În anii 1980 mai mulți economiști au început să pledeze pentru independența băncilor centrale de celelalte organe de stat

1.2. Obiectivele politicii monetare

Teoria politicii monetare, precum și practica internațională, cunoaște următoarele tipuri de obiective finale:

- creșterea economică durabilă

- ocuparea deplină a forței de muncă

- stabilitatea prețurilor

- stabilitatea ratelor dobânzii

- stabilitatea externă (stabilitatea cursurilor de schimb valutar și sustenabilitatea balanței

de plăți)

- stabilitatea sistemului financiar și alocarea optimă a fondurilor (resurselor) financiare

Banca centrală nu poate să următească toate aceste obiective concomitent.

1.3. Politica monetară

Politica monetară reprezintă unul din instrumentele politicii economice, prin intermediul

căreia se acţionează asupra cererii şi ofertei de monedă din economie. Importanţa politicii

monetare rezultă din obiectivul fundamental al acesteia, respectiv stabilitatea preţurilor, la care

se adaugă limitarea inflaţiei şi menţinerea valorii interne şi externe a monedei. Responsabilitatea

îndeplinirii acestor obiective revine băncii centrale, care deţine monopolul în formularea şi

transpunerea în practică a obiectivelor politicii monetare.

Stabilitatea preţurilor constituie obiectivul fundamental al politicii monetare dar, în

acelaşi timp, reprezintă un obiectiv central al politicii economice, alături de: creşterea economică

durabilă, ocuparea deplină a forţei de muncă, sustenabilitatea balanţei de plăţi. Pentru atingerea

acestor obiective, la nivelul fiecărei ţări, sunt identificate instrumentele care să conducă la cele

mai bune rezultate, dintre care cele mai însemnate sunt: politica fiscală, politica veniturilor,

politica monetară, politica valutară şi politica comercială .

Politica monetară contribuie la realizarea politicii economice şi prin obiectivele specifice

care constau în următoarele:

a) creşterea masei monetare până la un nivel optim

b) menţinerea ratei dobânzii la un nivel corespunzător

c) practicarea unui nivel optim al ratei de schimb

d) alocarea optimă a resurselor financiare (fonduri pentru creditare) în cadrul economiei:

• Acest obiectiv cantitativ se concretizează în determinarea de către autoritatea monetară a

unui nivel de creştere a masei monetare, cât mai apropiat de rata de creştere reală a

economiei. Astfel, în anii ’70, în ţările dezvoltate, obiectivele formulate au vizat dinamica

agregatelor monetare, însă regulile au demonstrat că este dificil şi limitat un control al

masei monetare, atunci când economiile ţarilor respective participă puternic la relaţiile

comerciale şi financiare internaţionale.

• Rata dobânzii şi nivelul optim al acesteia a fost considerată ca obiectiv fundamental al

politicii monetare până în anii ’70, situându-se în centrul analizelor lui Keynes (vezi cap. 5,

vol. 1, Moneda si Credit), care evidenţiază că banca centrală poate echilibra piaţa

monetară prin utilizarea unui nivel de echilibru al ratei de dobândă. În prezent, rata de

dobândă prezintă un rol important în cadrul politicii monetare, prin aceea că permite

menţinerea unui anumit nivel al cursului de schimb şi influenţează investiţiile agenţilor

economici .

• Menţinerea unui anumit nivel al cursului de schimb constituie un obiectiv al politicii

monetare, prin aceea că antrenează echilibre sau dezechilibre ale balanţei de plăţi în

funcţie de aprecierea sau deprecierea monedei naţionale. Dacă nivelul cursului este

supraevaluat pentru moneda naţională, rezultă un consum de rezerve valutare, în timp ce

un curs depreciat ar putea antrena creşterea exporturilor şi majorarea disponibilităţilor in

valută .

• Alocarea optimă a resurselor financiare, la nivelul unei ţări, constă în selectarea

creditelor în funcţie de nivelul rentabilităţilor posibile de obţinut. Un asemenea obiectiv antrenează efecte negative, precum şi diminuarea concurenţei între agenţii economici şi diminuarea reacţiei acestora la evoluţia ratei de dobândă. Din acest motiv se remarcă, în prezent, o limitare a utilizării acestui obiectiv al politicii monetare.

1.4. Instrumentele politicii monetare

Pentru îndeplinirea obiectivelor de politică monetară pot fi utilizate instrumente directe şi

indirecte între care este posibilă stabilirea următoarei distincţii :

1. instrumentele indirecte sunt utilizate de către banca centrală în relaţiile cu celelalte

bănci şi cu agenţii nefinanciari. La modul tradiţional, această categorie de instrumente include

instrumente care permit controlul asupra costului şi asupra cantităţii de monedă centrală.

2. instrumentele directe sunt reprezentate de măsurile care afectează, în mod direct,

utilizatorii şi deţinătorii de monedă, inclusiv instituţiile financiare. Dintre acestea prezintă importanţă: încadrarea creditului, fixarea administrativă a unor rate ale dobânzii şi controlul asupra ratei de schimb .

Din distincţia prezentată, rezultă că instrumentele indirecte corespund acţiunilor asupra

pieţei, iar cele directe constituie măsuri ale autorităţilor monetare.

Prin fiecare tip de instrument pot fi urmărite anumite obiective, astfel încât există

posibilitatea clasificării instrumentelor după următoarea structură:

- instrumente prin care banca centrală furnizează şi retrage moneda centrală;

- instrumente care afectează direct activele sau pasivele băncilor;

- instrumente care permit controlul operaţiunilor cu străinătatea.

o În prima categorie a instrumentelor pot fi incluse următoarele tipuri de operaţiuni şi măsuri adoptate de banca centrală:

- operaţiunile de open-market şi acordarea de credite cu rată variabilă a dobânzii pe piaţa

monetară sau financiară ;

- operaţiunile de rescontare; plafonarea disponibilităţilor pentru rescontare şi stabilirea

costului rescontării (rata de rescontare sau taxa specială a scontului) ;

- avansurile acordate de către banca centrală statului şi celorlalte bănci: determinarea

plafonului şi a costului (ratei de dobândă) pentru aceste avansuri;

- constituirea rezervelor obligatorii obişnuite şi cele constituite asupra depozitelor şi

creditelor.