România în Context European

Economia mondiala reprezinta ansamblul economiilor nationale si a relatiilor economice stabilite intre acestea in virtutea interdependentilor dintre tari, generate de diviziunea mondiala a muncii, precum si mecanismele, normele juridice, institutiile cu caracter national, regional sau cu vocatie universala pe baza carora aceste relatii se desfasoara. Conceptul sistemului economiei mondiale este unul foarte important si elaborat, asigurand functionalitatea interdependenta si dinamica, in timp si spatiu, a economiei nationale, ale societatilor transnationale si ale organizatiilor economice, precum si ale componentelor de conexiune: diviziunea mondiala a muncii, relatiile economice internationale si piata muncii.

La originea economiei mondiale se afla proprietatea private, deoarece aceasta permite realizarea schimburilor economice. Alti doi factori au contribuit la formarea economiei mondiale: diviziunea muncii si a surplusului de productie peste nevoile proprii.

Principala componenta a sistemului economiei mondiale este economia nationala. La randul ei, aceasta este un sistem de ramuri ale activitatii economice, de agenti economici din domeniile productiei bunurilor material si serviciilor, de sfere si sectoare ale reproductiei, legate reciproc prin diviziunea sociala a muncii si prin piata nationala, care functioneaza in cadrul teritoriului dat al unei tari. Economia nationala este apreciata in functie de marimea populatiei, specializarea in productie si dimensiunea PIB. Economia mondiala este expresia unui sistem de interdependente: dezvoltarea economiei nationale determina dezvoltarea diviziunii mondiale a muncii care la randul ei genereaza interrelatiile dintre economiile nationale care stau la baza unor subsisteme mondiale, comercial, valutar, financiar. Intre aceste sisteme exista interdependente cu implicatii asupra agentilor economici si economiilor nationale.

La nivelul economiei mondiale se remarca o alternare a fazelor de expansiune cu cele de recesiune, rezultatul pe termen lung este insa pozitiv, produsul mondial brut inregistrand un trend ascendent. In 2005 PIB-ul mondial a fost 44385 miliarde de dolari. Insemana o crestere cu 4% fata de 2004.

Societatea transnationala este un fenomen economic in plina dinamica, compusa dintr-o societate principala numita “firma mama” si un numar de filiale implantate din diferite tari. Ea este definita de catre “parintele transnationalelor”, John Dunning , drept “o firma care se angajeaza in investitii straine directe si care detine si controleaza activitati creatoare de valoare in mai mult de o tara”. Aparitia si expansiunea societatilor transnationale a dus la adancirea concurentei pe piata mondiala dintre filialele firmelor straine si marile firme autohtone, dar si dintre filialele diferitelor societati transnationale.

Organizatiile economice interstatale au luat fiinta ca o incercare de raspuns la diferitele probleme cu care statele lumii s-au confruntat de-a lungul timpului. La nivel mondial exista organizatii economice subregionale, regionale sau interregionale, care au fost create ca urmare a preocuparilor comune ale unui anumit grup de state. Atunci cand statele lumii s-au confruntat cu probleme globale de interes general a caror rezolvare impunea cooperarea intregii comunitati internationale, au fost infiintate organizatii interstatale cu vocatie universala (ONU).

Un alt tip de organizatie economica interstatala este cel integrationist: zona de liber schimb, uniunea vamala, piata comuna, uniunea economica (UE).

Diviziunea mondiala a muncii este un alt element important in economia mondiala, prin care se contureaza un anumit potential de productie , anumite structuri ale economiei nationale si, pe baza lor, specializarea internationala. Formele de concretizare ale acesteia sunt tipurile de specializare ale tarilor lumii in anumite sectoare, domenii si subdomenii de activitate iar scopul urmarit este valorificarea optima, pe pietele externe, a potentialului de care dispun. Specializarea internationala, spre deosebire de cea pe plan intern, are drept scop adaptarea potentialului propriu, dintr-un domeniu sau altul, la cererile pietei mondiale. Exista diferite tipuri de specializari: specializarea in productie cu orientare primara (agricultura) si specializarea in domeniul productiei manufacturiere care depind, mai ales, de factorii tehnico-economici si sociali ( calitatea fortei de munca, traditiile industrial, nivelul aparatului de productie si gradul sau de diversitate, disponibilitatile de capital etc ). Pentru a se putea specialize in agricultura, trebuie sa se tina cont de existent unor conditii naturale favorabile. Majoritatea tarilor in curs de dezvoltare cunosc acest tip de specializare.

Specializarea unei tari in vederea exportului nu se face la voia intamplarii sau dupa bunul plac al unor guvernanti. Trebuie sa se tina seama de avantajul absolut pe care o tara il detine in raport cu alta (Adam Smith). Daca nu exista un asemenea avantaj, atunci decizia unei tari se poate indrepta spre specializarea in domeniul in care detine cel mai mare avantaj economic sau cel mai mic dezavantaj.

Cu ajutorul diviziunii mondiale a muncii se constituie relatiile economice internationale, prin care se incheie acorduri comerciale de cooperare intre diferite state. Ansamblul tranzactiilor care au loc intre agentii economici straini sintetizeaza conceptul de piata a muncii, prin care, fiecare tara negociaza si cumpara materia de care aceasta este private din cauza conditiilor nefavorabile sau a specializarii lor pe alte subdomenii (productia de cartofi, cultivarea de rosii, crearea de noi prototipuri tehnologice, cresterea ovinelor, bovinelor etc). Din punct de vedere instoric diviziunea mondiala a muncii, aparuta ca urmare a trecerii la marea industrie mecanizata, s-a caracterizat prin mai multe tipuri de specializare internationala: la inceput a fost o specializarea intersectoriala (industrie-agricultura); a aparut apoi o specializare interramura (industir-industrie, agricultura-agricultura), iar in pezent, sub impulsul revolutiei stiintifico- tehnic, trecerea la cel intraramura, pe subramuri economice (chimie-chimie, electrica-electrica, cereal-cereale etc.).Tarile dezvoltate, care au un nivel de dezvolatre egal sau superior mediei mondiale, prin vanzarea unor marfuri cerute pe piata externa, isi valorifica superior potentialul din anumite domenii, iar tarile in dezvoltare, de exemplu incearca sa isi vanda, prin export, marfurile ce apartin specializarii acestora, in speranta obtinerii mijloacelor valutare necesare achizitiei , prin import, de produse deficitare pe plan intern.

In ceea ce priveste economia Uniunii Europene, aceasta a devenit o mare putere mondiala inca de la inceputul infiintarii acesteia, avand o influenta considerabila in cadrul organizatiilor internationale cum ar fi Organizatia Mondiala a Comertului, organismele specializate ale Organizatiei Natiunilor Unite (ONU), si in cadrul summit-urilor mondiale pentru mediul inconjurator si dezvoltare. Tarile europene, in ansamblu, se disting printr-un grad ridicat de industrializare, printr-o agricultura intensiva, printr-o ampla si diversificata retea a cailor de comunicatie, prin legaturi si schimburi comerciale dinamice in care predomina, la intrari materiile prime si combustibilii, iar la iesiri produse finite, cu grad inalt de prelucrare, produse agricole si produse alimentare. Exista insa diferente mari, vestul continentului inregistrand un avans considerabil fata de tarile ex-comuniste din partea centrala si de est.