Rebreanu și obsesia violenței

ARGUMENT

De ce obsesia violenţei? Pentru că am ajuns la concluzia că la Rebreanu există o multitudine de sensuri ale cuvântului violenţă, acestea sunt foarte bine surprinse în scrierile sale. Referindu-mă la multitudinea de sensuri ale acestui cuvânt am luat în considerare definiţia de dicţionar a cuvântului violenţă. Însuşire a tot ceea ce este violent, tărie, intensitate, vehemenţă, acuitate, brutalitate, nestăpânire de sine, siluire fizică, încălcarea a ordinii legale, orice constrângere a liberei voinţe, toate aceste sensuri sunt întâlnite în opera rebreniană.

La Rebreanu ceea ce şochează este această violenţă ce pare să străbată, fie vizibil, fie în subteran romanele şi nuvelele sale.

În lucrarea de faţă, voi acorda maximă atenţie modului în care declanşarea violenţei, dar nu numai, ci şi pregătirea sau „clocotirea” ei afectează umanitatea scrierilor lui Rebreanu.

Primul capitol este o introducere ce descrie curentele dominante ale epocii, respectiv naturalismul, expresionismul care influenţează vizibil opera romancierului, apoi urmează o coborâre în universul propriu rebrenian pentru a găsi acele elemente care să demonstreze această influenţă.

În celelalte capitole este analizată predilecţia prozatorului pentru violenţă dar şi manifestarea acesteia la diferite nivele: obsesional, fizic, verbal, pentru a se ajunge la manifestarea „tăcută” a violenţei.

Am încercat să scot în evidenţă această latură predilectă a operei sale, oferind exemplificări şi relatând păreri pro şi contra din partea criticii în legătură cu acest aspect violent al descrierilor rebreniene< ţin să menţionez că am considerat acest aspect doar un punct de plecare şi nu esenţa creaţiei sale.

CAPITOLUL I

DE LA NATURALISM (VERISM) LA EXPRESIONISM

1. CHESTIUNI PRELIMINARE

Naturalismul, curent literar apărut în Franţa la sfârşitul secolului XX, avându-l ca important teoretician pe Emile Zola, e o şcoală literară care viza reproducerea realităţii cu o obiectivitate perfectă şi sub toate aspectele sale, chiar şi cele mai vulgare. În Italia curentul a cunoscut forma denumită verism care urmărea reprezentarea realităţii aşa cum este ea, fără idealizare. Scriitorul nu inventează, ci înregistrează, e cronicar, nu creator, iar opera se face de la sine concurând realitatea obiectivă a lumii.

Romancierul naturalist subliniază în special condiţiile fiziologice, influenţa mediului şi a împrejurărilor, care, după el determină persoana umană. Spre exemplu Emile Zola acorda întâietate instinctelor, bestiei umane, eroii săi sunt adesea impulsivi, naturi fruste cărora li se observă mai uşor comportamentul exterior.

Markiewicz numea naturalisul drept „concepţie biologică a personalităţii în literatură, fatalism al eredităţii şi al influenţei mediului, reproducere de fapte brutale, drastice, respingătoare, patologice, fidelitate fotografică a redării dusă la maximum (...)”1.

Strâns legat de naturalism, expresionismul, curent literar apărut în Germania la începutul secolului XX împinge până la paroxism caracterul subiectiv, denaturat al reprezentării, expresionismul scindează realitatea în două domenii distincte şi opuse: omul şi lumea înconjurătoare, indiferentă sau ostilă lui. Expresionismul manifestă preferinţă pentru eroii zbuciumaţi, tensiuni interioare, pentru monstruos şi caricatural, pentru culori stridente şi antiteze brutale, pentru abstracţie şi uneori pentru desfigurarea limbajului. El reprezintă omul ca o fiinţ neputincioasă strivită de viaţă şi pradă impulsurilor elementare. În cadrul acestui curent se manifestă înclinaţia spre grotesc, fantastic şi iraţional, spre nelinişte şi groază.

N. Balotănumea expresionismul drept fiind „o zbuciumare de dinamism, o descătuşare afectivă, patos împins la extaz, la ţipăt”2.

Dacă naturalismul implică o atitudine protestatară, antiburgheză, expreionismul radicalizează această atitudine. El procedează la violente înfierări ale alienării sociale, descompune cu patimă mecanismele administrative, psihologice participând printr-un etos al milei faţă de suferinţa umană.

Herman Bahr definea această perioadă astfel: „Niciodată n-a existat o epocă mai răscolită de disperaea, de oroarea morţii. Nicicând o mai sepulcrală linişte n-a dominat peste lume. Nicicând omul n-a fost mai mic. Nicicând mai liniştit. Nicicând bucuria n-a fost mai absentă şi libertatea mai moartă. Şi iată disperarea urlând: omul îşi cere urlând sufletul, un singur strigăt şi suferinţa se înalţă din timpul nostru. Chiar şi arta urla în întuneric, cheamă în ajutor, invocă spiritul: este expresionismul”3.

În ceea ce priveşte iubirea, naturaliştii au ajuns cu prezentarea ei la un gradde îndrăzneală, de copie după natura care s-a crezut că nu va putea fi întrecută niciodată. Zola pare însă că preferă intenţionat ce era mai urât şi mai abject în lume. Sub pretextul obiectivităţii alegea din viaţă numai părţile animalice. Urâtul are tot atâta drept de cetăţenie în literatură ca şi frumosul. Naturalismul a depoetizat total iubirea în romanele sale.

Ov. S. Crohmălniceanu observa că în literatură „expresionismul a păstrat o anumită legătură cu naturalismul”4. Expresionismul priveşte realitatea ca pe un fel de mască menită să ascundă sufletul lucrurilor, iar strădaniile scriitorilor sunt să dea la o parte aparenţele sensibile, pentru alăsa să vorbească „spiritul singur”.

„Expresionismul are ceva prolific în faza sa, cuvântul său nu mai e o declamaţie goală sau metaforă vulgară, ci e strigăt, e furtună şi e expresie pură. Literatura expresionistă are ca fond o expresie a sufletului şi a lucrului tipic, e ca o formă de plasticizare şi econoie a limbii, până a o reduce la strigăte şi apostrofe”5.

Expresionismul nu admite descripţia metodica a detaliilor aşa cum o face naturalismul. Expresionismul e creator. El inventează o lume nouă sau dă celei vechi o nouă semnificaţie. Cuvintele care revin mereu în legătură cu expresionismul sunt acelea de „clocot”, „fierbere”, „tumult”, „erupţie”, revărsare”. Gustul pentru instinctual al naturalismului, expresionismului l-a identificat până la scoaterea vieţii aproape cu totul de sub cauzalitatea socială şi psihologică astfel încât să lase vederii cum îşi propune H. Bonciu „omul în patru labe”.

Expresionismul avea să înceapă prin descoperirea că acei oameni care au vrut să făptuiască o abolire radicală a realităţii s-au trezit stăpâniţi de însăşi această dorinţă a lor şi prin ea nimiciţi în chiar realitatea lor existenţială.

Lucian Blaga afirmă referindu-se la cele două curente dintre care expresionismul i-a atras cel mai mult atenţia, faptul că „expreionismul nu idealizează contururile lucrurilor ca să se înaîţe la tipuri, dar nici nu redă complexitatea accidentală a lor. Partea individuală, singulară a lucrurilor nu este nici eliminată, nici reprodusă, ci exagerată, accentuată, cu intenţia precisă de a obţine un maximum de expresivitate.

În vreme ce naturalismul subliniază pasivitatea spiritului, idealismul şi expresionismul restabilesc drepturile creatoare ale spiritului”6.

2. NATURALISM ŞI EXPRESIONISM ÎN CREA}IA LUI LIVIU REBREANU

O influenţăa naturalismului a avut loc în literatura română sesizabilă chiar la un scriitor clasic cum este Caragiale. De altfel, întregul realism european de la sfârşitul secolului se resimte la „Germinal” sau „La terre” şi „La bête humaine”. Rebreanu mare cititor în acelaşi timp al lui Tolstoi şi Dostoievski, nu rămâne indiferent nici faţă de formula încă la modă a vremii. Îşi va primi sugestiile, pe care le va filtra însă prin propria lui personalitate. Structural, Rebreanu „avea o predispoziţie pentru caracterele pătimaşe, cum e Ion, pentru scenele de cruzime, şocante ce se întâlnesc în mai toate creaţiile sale”7.

Cazurile clinice de ereditate încărcate apar mai rar, ca în „Ciuleandra”, „singurul roman urmând tiparul naturalist”8. Aici crima pasională, obsesia, instinctele şi demenţa fac ravagii deşi nu se poate spune că romanul ar fi lipsit de anumite merite în urmărirea psihozei, dar în descrietrea fascinantului dans popular, expresie a unui vitalism furtunos. În marile opere, elementele naturaliste, subsistând nu numai în materia descriptivă şi în comportamentul eroilor dar şi în alegerea unor teme, sau în accentuarea patimei şi a senzualităţii (ca în „Ion”) a reacţiilor bestiale (ca în „Răscoala”) sunt subsumate realismului, un realism aspru, mai bolovănos, „realismul secolului XX pe care unii critici nu se sfiesc să-l numească de-a dreptul naturalism”9.

Eugen Lovinescu spunea că Liviu Rebreanu a impus o nouă tendinţă estetică - aceea a realismului dur, aspru, obiectiv, cu rezonanţe naturaliste.