SUA vs Coreea Comunistă

Introducere

Nicaieri altundeva nu s-a evidentiat mai pregnant manipularea de catre societatile secrete a ambelor parti participante intr-un conflict armat, ca in cazul Razboiului din Correa, care a izbucnit la inceputul anilor ´50, si azi Coreea de Nord fiind inclusa in "axa raului". Ca si in cazul razboaielor din Golf si Vietnam, semantica oficiala a caracterizat acest conflict – care a dus la pierederea a aproape 34.000 de vieti americane - drept o simpla "actiune politieneasca" si nu un razboi in adevaratul sens al cuvântului. Exista multe documente care arata ca izbucnirea conflictului din Peninsula Coreeana a fost rezultatul unei minutioase planificari efectuate de niste persoane al caror control se extindea atât asupra guvernului american, cât si a celui sovietic. Acest conflict a inceput odata cu fondarea ONU, la sfârsitul celui de-al II-lea Razboi Mondial. Termenul de "Natiunile Unite" fusese temeinic imprimat in mintea poporului american in timpul razboiului, când denumea in mod generic toate tarile aliate in lupta contra Italiei, Germaniei si Japoniei. Organizatia Natiunilor Unite a fost de fapt doar o dezvoltare a vechii Ligi a Natiunilor, acea incercare esuata de a forma un guvern mondial, instigata de Woodrow Wilson si de emmbrii societatilor secrete conduse de catre Milner si Rhodes. Ideea a fost reînviata in timpul celui de al II-lea Razboi Mondial, când reprezentanti ai guvernelor SUA, URSS, Marii Britanii si ai miscarii nationaliste chineze condusa de Ciang Kai Shi, s-au intâlnit la Dumbarton Oaks, lânga Washington DC, in perioada 21 august-7 octombrie 1944. Unul dintre principalii initiatori ai acestei actiuni, precum si ai celor care au urmat in vederea infiintarii unei organizatii a Natiunilor Unite, a fost John Foster Dulles, care a contribuit de asemenea si la fondarea Consiliului pentru Relatiile Externe. Participant la Conferinta de Pace de la Versailles din 1917, Dulles a creat si Organizatia Tratatelor din Asia de Sud-Est (SEATO) - care a asigurat "acoperirea" juridica pentru razboiul din Vietnam. Alte detalii privitoare la modul de organizare si functionare a ONU au fost puse la punct in cadrul importantei Conferinte de la Ialta, din februarie 1945. Pe baza protocoalelor secrete semnate al Ialta, s-a cazut de acord asupra impartirii teritoriului coreean de-a lungul Paralelei 38, fapt ce a permis URSS si Chinei sa dobândeasca controlul asupra partii de nord a acestui teritoriu, instaurând un regim comunist. Desfasurarea unei astfel de actiuni fusese avuta in vedere cu un an inainte. Intr-un articol aparut in aprilie 1944 in publicatia "Foreign Affairs", se cerea instaurarea unei "tutele asupra teritoriului coreean, tutela asumata nu de o tara oarecare, ci de catre un grup de Puteri, format, sa zicem, din SUA, Anglia, China, Rusia". Conducerea Consiliului pentru Relatii Externe era constienta ca marele public american s-ar putea sa nu fie de acord cu razboiul, in cazul in care instaurarea unei asemenea "tutele" ar putea fi pusa sub semnul indoielii, si a inceput sa dezvolte un rationament care sa justifice o eventuala interventie militara in Peninsula Coreeana. Daca negocierile americane ( conduse de membrii Comisiei pentru Relatii Externe, CFR ) si politica de comert si imprumuturi nu ar fi acordat URSS un rol important in Pacific, in Coreea nu s-ar fi instaurat un regim comunist si nici nu ar fi avut loc Razboiul din Peninsula.

Capitolul 1. Aspecte teoretice ale Razboiului Rece

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, japonezii trebuie să se predea sovieticilor la nord de pararela 38 şi americanilor la sud. Colonie japoneză din 1910, Coreea ridică în acel moment probleme: deşi cei doi învingători evacuează teritoriul, tensiunea creşte de o parte şi de alta a paralelei 38. Cu sprijinul URSS-ului, conducătorul comunist Kim Ir Sen se impune încă din 1945 în Coreea de Nord, care se transformă urmând modelul Uniunii Sovietice. Coreea de Sud se proclamă republică în 1948.

La 25 iunie 1950, nord-coreenii lansează o ofensivă împotriva Sudului; Consiliul de Securitate denunţă agresiunea, iar sovieticii nu-şi folosesc dreptul de veto, astfel că americanii intervin sub auspiciile ONU. Din acel moment, războiul din Coreea se internaţionalizează şi devine primul test al noului raport de forţe dintre cele două blocuri. Armata Naţiunilor Unite, compusă în principal din americani, este comandată de generaul MacArthur. În toamna lui 1950, acesta începe contraofensiva, cucereşte Seulul, ajunge la Phenian şi la frontiera chineză, ceea ce incită China să intervină.

Astfel că situaţia se răstoarnă: comuniştii reocupă Seulul la începutul lui 1951. Occidentalii recuceresc destul de încet teritoriul pierdut, iar MacArthur este înlocuit cu generalul Ridgway; ultimele ofensive chineze din 1952 sunt un eşec, iar la 27 noiembrie acelaşi an se proclamă o încetare a focului.