Abuzul de poziție dominantă și controlul concentrărilor

Introducere

Raţiunea principală de a fi a politicii în domeniul concurenţei (PDC) este determinată de faptul că piaţa nu poate, în mod natural, să funcţioneze normal, fiind necesare intervenţii din afară, care să-i asigure o evoluţie corespunzătoare. Este bine cunoscut rolul fundamental jucat de piaţă şi concurenţă în garantarea bunăstării consumatorilor, în realizarea unei repartiţii optime a resurselor şi în oferirea unei motivaţii puternice privind

creşterea eficienţei şi a nivelului tehnic şi calitativ al producţiei. Totodată, principiul economiei de piaţă deschise nu implică existenţa unei atitudini pasive faţă de modul de funcţionare al pieţelor, ci dimpotrivă, impune menţinerea unei vigilenţe constante, pentru a permite mecanismelor pieţei să funcţioneze corect. Acest lucru devine cu atât mai necesar în actualul context mondial, al globalizării, caracterizat prin adâncirea integrării la nivelul pieţelor.

Conform teoriei economice, creşterea concurenţei pe piaţă va conduce la o mai bună alocare a efectelor, ca urmare a faptului că preţurile bunurilor şi serviciilor vor tinde către nivelul costurilor marginale. În condiţiile concurenţei perfecte, preţurile vor fi egale cu costurile marginale astfel încât profiturile vor fi zero. Ca atare, producătorii vor avea tendinţa să intervină pentru a-şi creşte profiturile, prin iniţierea unor măsuri care să ducă la restrângerea concurenţei. Într-o guvernare caracterizată prin „laissez-faire”, nu se va putea interveni împotriva unei asemenea opţiuni strategice.

Factorii care au contribuit la introducerea de reguli în domeniul concurenţei sunt de natură diversă şi au variat în timp. Fără a încerca să facem trimiteri mult prea îndepărtate în timp, trebuie să observăm că, primul set de reguli în domeniul concurenţei a fost conţinut în US Sherman Act, din 1890. Măsurile au fost adoptate ca rezultat al îngrijorărilor crescânde legate de creşterea numărului de înţelegeri din domeniul căilor ferate, petrolului şi băncilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea, concentrări economice care ameninţau stabilitatea sistemului economic şi politic. În diferitele ţări europene, de la începutul secolului al XXlea, regulile în domeniul concurenţei au căutat să asigure o balanţă între beneficiile economice generate de colaborarea dintre firme şi riscurile politice şi economice pe care le implică. Atât în Germania, cât şi în Japonia după al doilea război, forţele aliate au impus o legislaţie anti-monopoluri cu scopul de a restrânge puterea unor uriaşi financiariindustriali, care susţinuseră eforturile de război ale acestor ţări. Din motive similare, prevederi anti-trust au fost introduse şi în Tratatul CECO, semnat la Paris în 1954, care, spre deosebire de Tratatul CEE, a inclus de la început şi reglementări privind controlul concentrărilor.

În cazul Comunităţii Europene, regulile au fost introduse în 1957, prin Tratatul CEE, dar din raţiuni diferite. În acest caz, regulile privind concurenţa au servit pentru a asigura faptul că restricţiile – tarifare şi netarifare – existente în cadrul relaţiilor comerciale dintre ţările membre şi anulate prin acest tratat, nu vor fi înlocuite de carteluri între companii din diferite ţări.

Conform reglementărilor comunitare, politica în domeniul concurenţei nu reprezintă un

scop în sine, ci o condiţie necesară realizării pieţei interne. Astfel, Art. 3(g) TCE subliniază faptul că scopul urmărit este acela de a permite instituirea unui „regim care să

asigure faptul că, în cadrul pieţei interne, concurenţa nu este distorsionată”.

Obiectivele politicii în domeniul concurenţei pot fi succint grupate în trei categorii:

1. Politica europeană în domeniul concurenţei (PDC) trebuie să garanteze unitatea

pieţei interne şi să evite realizarea de înţelegeri între firme, de natură să afecteze

comerţul intracomunitar şi manifestarea liberă a concurenţei (înţelegeri şi practici concertate);

2. Politica în domeniul concurenţei urmăreşte să împiedice situaţiile în care una sau mai multe firme caută să exploateze de o manieră abuzivă puterea lor economică în

raport cu alte firme mai puţin puternice (abuz de poziţie dominantă).

3. De asemenea, PDC trebuie să împiedice acele intervenţii ale guvernelor statelor membre care pot falsifica regulile jocului liber al pieţei, prin discriminări în favoarea întreprinderilor de stat sau prin acordarea de ajutoare către anumite firme din sectorul de stat/privat (ajutoarele de stat).

Atragem atenţia că reglementările comunitare din domeniul concurenţei interzic numai acele comportamente care pot influenţa negativ relaţiile comerciale dintre statele membre, fără a avea în vedere şi situaţiile în care efectele negative sunt vizibile numai la nivelul unui singur stat membru (asemenea situaţii sunt de competenţa autorităţilor naţionale în domeniu).

1.1. Momente cheie în evoluţia politicii în domeniul concurenţei

Istoria politicii în domeniul concurenţei reprezintă o „poveste fascinantă”, care implică apariţia şi consolidarea unui cadru reglementar şi instituţional bazat pe raporturi interinstituţionale strânse; actuala formă a PDC reprezintă rezultatul sinergic al convergenţei dintre dinamica internă a politicii şi existenţa unor factori exogeni diverşi, de natură politică, economică sau instituţională Tratatul privind crearea CECO, din 1951, prin Art. 65 şi 66 reglementează practicile din domeniul cărbunelui, oţelului şi a concentrărilor economice. Prevederile respective au fost ulterior preluate în articolele 85(81) şi 86(82) ale Tratatului de la Roma din 1957, deşi era evident că instrumentele regulatorii respective nu erau adecvate pentru a reglementa şi alte segmente de piaţă. Politica europeană în domeniul concurenţei s-a bazat şi se bazează încă pe Art. 3(f) al Tratatului CEE (acum Art. 3(g) al Tratatului UE) conform căruia trebuie acţionat astfel încât „concurenţa la nivelul Pieţei Comune să nu fie distorsionată”, implementarea acestui principiu regăsindu-se în articolele 85(81) – 94(89) ale Tratatului UE. Prevederile respective se referă la controlul Comisiei asupra aranjamentelor restrictive (sau a cartelurilor), a exercitării abuzive a poziţiei dominante pe piaţă şi a controlului privind acordarea ajutoarelor de stat. Aceste componente, specifice momentului de început al PDC continuă să fie şi astăzi pilonii centrali ai acestei politici.

La momentul lansării PDC, cu excepţia Germaniei, statele membre aveau reglementări în acest domeniu mult mai puţin riguroase decât cele menţionate de Tratatul CEE. Astfel, Belgia şi Luxemburg nu aveau o asemenea legislaţie, în vreme ce Olanda beneficia de o lege privind concurenţa (Economic Competition Act), din 1956, dar care impunea foarte puţine restricţii. În Italia, monopolurile şi practicile restrictive erau reglementate de Codul Civil, în vreme ce în Franţa, legislaţia specifică era detaliată dar extrem de laxă în ceea ce priveşte reglementarea practicilor restrictive. Ca atare, afirmă M. Cini, Germania era singurul stat membru care avea o legislaţie articulată în domeniul concurenţei Ca urmare a acestei eterogenităţi, statele membre au trebuit să facă eforturi în direcţia adoptării unor reguli procedurale prin care să poată fi puse în aplicare prevederile din Tratatul CEE, înainte de expirarea perioadei de trei ani, prevăzută în Tratat. În cele din urmă, statele membre au ajuns la un consens privind conţinutul acestor reguli procedurale, astfel încât în 1962 acestea au fost adoptate, acordul respectiv fiind cunoscut sub denumirea de Regulamentul 17/62 (textul acestuia a fost în cea mai mare măsură influenţat de sistemul german de notificare, evaluare şi exceptare, şi presupunea o aplicare centralizată, care reducea rolul autorităţilor naţionale). A devenit atunci foarte clar că redactarea regulilor a fost făcută într-o asemenea manieră încât controlul acestei politici să rămână la nivel supranaţional, respectiv la nivelul Comisiei.