Evaziune și fraudă fiscală

Evaziunea fiscala se poate defini prin totalitatea procedeelor licite si ilicite cu ajutorul carora cei interesati sustrag in totalitate sau in parte materia lor impozabila obligatiunilor stabilite prin legile fiscale.

Evaziunea fiscala e unul din fenomenele economico - sociale complexe de maxima importanta cu care statele de astazi se confrunta si ale carei consecinte nedorite cauta sa le limiteze cat mai mult, eradicarea fiind practic imposibila. Statul trebuie sa se preocupe sistematic si eficient de preintampinarea si limitarea fenomenului evaziunii fiscale. Statul prin puterile publice, poate si sa incite la evaziune fiscala, urmarind in principal doua scopuri: un scop "pozitiv" argumentat de dorinta de a stimula formarea capitalului si un scop "negativ" reflectat in sprijinirea unor grupuri de interese, de multe ori de tip mafiot, cu tot cortegiul de consecinte.  Astfel, evaziunea fiscala apare ca un element dorit sau nu al politicii fiscale. Legislatia romaneasca prevede in Legea 87 din 18 octombrie 1994, lege pentru combaterea evaziunii fiscale, in art.1, urmatoarea definitie:„Evaziunea fiscala este sustragerea prin orice mijloace, de la impunerea sau de plata impozitelor, taxelor, contributiilor si a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurarilor sociale de stat si fondurilor speciale de catre persoanele fizice si persoanele juridice romane sau straine”. Iulian Vacarel sugereaza definirea evaziunii fiscale ca fiind "sustragerea de la impunere a unei parti din materia impozabila". Maurice Duverger considera ca evaziunea fiscala e un termen generic, si desemneaza manifestarea de fuga din fata impozitelor. Aceasta e o definitie in sens larg a evaziunii fiscale care ajunge sa inglobeze si frauda. Cel mai cunoscut sens dat evaziunii fiscale e "arta de a evita caderea in campul de atractie a legii fiscale" concept care apartine lui M.C. de Brie si P.Charpentier. Evaziunea fiscala e o notiune foarte dificil de precizat, insasi Legea 87/1994 fiind incompleta in ceea ce priveste definirea exacta a acestui fenomen.

Mijloacele de disimulare intrebuintare pentru a se sustrage de la datoriile cetatenesti, se pot imparti in urmatoarele categorii:

- „Extrapolarea insuficientei legislative sau chiar posibilitatile lasate de legiuitor cu anumite intentii”

- „Procedee ilicite”

- „Prin intentie”.

Evaziunea fiscala poate fi deci ilicita având uneori si un caracter fraudulos si evaziunea fiscala legala sau mai bine zis tolerata.

Se poate face deci distinctie între frauda fiscala care constituie un fapt ilicit, chiar de natura penala, si evaziunea fiscala propriu-zisa, care nu implica fapte, care sa întruneasca elementele unei infractiuni (sau contraventie). O clasificare a formelor de manifestare a evaziunii fiscale este descrisa de cele doua mari coordonate pe care aceasta se poate extinde:

- una microeconomica

- si una macroeconomica.

Componenta microeconomica a evaziunii fiscale cuprinde ansamblul de actiuni derulate la nivelul firmelor ce au în vedere reducerea platii de impozite si taxe la bugetul de stat. Ea la rându-i se poate extinde pe alte doua directii:

- nationala, aceea care are în vedere numai utilizarea legislatiei la nivel local (national);

- internationala, aceea care utilizeaza atât legislatia locala, cât si cea internationala dintre state si a statelor cu

regimuri fiscale permisive.

Aceasta reprezinta latura traditionala a evaziunii fiscale, care a fost si cea care s-a dezvoltat cel mai mult de-a lungul vremii.

Componenta macroeconomica a evaziunii fiscale presupune utilizarea acestora de catre state pentru atragerea de voiajori fiscali în scopul atragerii de surse suplimentare de finantare a cheltuielilor bugetare, surse care altfel nu ar mai aparea drept disponibile.

În ultima perioada, s-a constatat o dezvoltare si a acestei ramuri, fapt ce a condus la necesitatea teoretizarii ei. Fenomenul a aparut la nivel macroeconomic prin aparitia unor state a caror nivel de impunere si de rigoare a legii fiscale era extrem de redus, dar care la rândul lor aveau si cheltuieli bugetare de regula foarte mici. Apoi a aparut ideea crearii de regimuri fiscale diferite pentru cei care utilizeaza infrastructura si resursele locale pentru care s-a creat un regim de impozitare mai restrictiv, iar pentru cei care isi desfasoara activitatea în exterior, aducând în tara de rezidenta doar rezultatele afacerilor lor, un regim mult mai permisiv de impunere. În ultima perioada fenomenul a luat amploare, asa ca într-o serie de state foarte dezvoltate au aparul regimuri fiscale permisive pentru afaceri a caror desfasurare este situata extrateritorial (USA, Marea Britanie, Irlanda si altele) si deci, care nu folosesc infrastructura si resursele tarii de rezidenta. Aceasta modalitate a constituit nu numai un mod de a-si asigura resurse suplimentare, dar, pentru unele state si un mijloc de finantare al dezvoltarii durabile (Cipru, Insula Man, Insula Jersey, Singapore, etc.).

Astfel la 15 iulie 2005, legea 87/1994 a fost înlocuită de lege nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale care defineşte evaziunea fiscală prin intermediul infracţiunilor componente astfel: „constituie infracţiuni de evaziune fiscală următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale:

1. ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;

2. omisiunea, în toi sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;

3. evidenţierea, în actele contabile saa în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive;

4. alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor;

5. executarea de evidenţe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor;

6. sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeciararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire Ia sediile principale sau secundare ale persoanelor verificate;

7. substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terţe persoane a bunurilor sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală şi ale Codului de procedura penală."

După modul cum se procedează în activitatea de evitare a reglementărilor fiscale se face diferenţa între evaziunea fiscală legală şi evaziunea fiscală frauduloasă.

Din moment ce se vorbeşte despre evaziunea legală de evaziunea ilegală, trebuie trasată o frontieră pentru departajarea celor două domenii.

Or, în practică, operaţiunea de delimitare este la fel de incertă ca şi distincţia dintre fraudă şi evaziune.

Incertitudinea provine de la doi factori: interpretarea legalului şi ilegalului şi contradicţiile soluţiilor dreptului comparat.

Teoretic, contribuabilul respectă legea sau o violează, el datorează sau nu impozitul, îl plăteşte sau nu. în

practică, în schimb această concepţie nu corespunde realităţii complete a fiscalităţii. Astfel încât între legal şi ilegal nu există o ruptură, ci o continuitate, încercări succesive de a profita de lacunele legii conduc contribuabilul de la legal la fraudă. "Se poate spune că există trei familii de contribuabili.

Una a celor funciarmente cinstiţi (albă).

Alta, a celor funciarmente necinstiţi (neagră).

Şi cea gri, care evadează fie legitim prin abilitate, fie ilegal prin acrobaţii sau abuz de lege."(Cozian, I.M., 1989).

Determinam astfel ca evaziunea fiscală este rezultanta logică a defectelor si inadvertenţelor unei legislaţii imperfecte, a metodelor defectuoase de aplicare, precum şi a neprevederii şi nepriceperii legiuitorului a cărui fiscalitate excesivă este tot atât de vinovată ca şi cei pe care îi provoacă prin aceasta la evaziune.