Influența TVA în economie

Capitolul 1. Consideraţii generale privind TVA

1.1 Scurt istoric privind introducerea TVA

Una dintre cele mai moderne şi eficiente componente ale politicii fiscale din ţările europene occidentale o reprezintă taxa pe valoarea adăugată. Forma nouă de impozitare care a fost adoptată, începând cu 1 ianuarie 1970, de către ţarile Pieţei Comune, dar şi de state din afara acestei sfere a fost concepută pentru a evita impozitarea în ‘cascadă’ cum se face prin impozitul pe cifra de afaceri. Este uşor de remarcat că şi impozitul pe circulaţia mărfurilor, instituit la noi în ţară, suferă de aceeaşi anomalie fiscală a impozitarii repetate şi a impozitarii diferită a aceluiaşi produs în funcţie de modul de fabricaţie sau de destinaţie a acestuia.

Taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect datorat la bugetul statului, reprezentând o formă evoluată a impozitării generale a mărfurilor. Exemplul cel mai concludent al evoluţiei taxei pe valoarea adăugată este Franţa.

După primul război mondial Franţa a trecut la impunerea indirectă (asupra cheltuielilor). La început s-a procedat la organizarea unui sistem de impunere generală asupra cheltuielilor, care s-a manifestat prin introducerea în 1917, a taxei proporţionale asupra plătitorilor, prin aplicarea de timbre pe facturi, înlocuită în 1920 prin impozitul pe cifra de afaceri (asupra nivelului vânzărilor totale). Mai târziu, în perioada 1925- 1936, s-au aplicat taxe unice pentru diferite produse , ajungându-se la peste 30 de taxe unice.

Din anul 1937 s-a instituit o altă taxă şi anume taxa unică asupra producţiei, care era aplicată tuturor produselor în faza producţiei acestora. Această taxă a fost urmată de o taxă asupra prestaţiilor.

În 1948 se trece la sistemul plăţilor fracţionate, în sensul că fiecare producător trebuie să îşi plătească taxa asupra vânzărilor sale totale, fiind autorizat să deducă taxa pe care a achitat-o pentru cumpărările sale. În vederea perfecţionarii taxei pe producţie se instituie impozitul indirect fundamental, cu o cotă unică de 15,35%.

Aşadar taxa pe valoarea adaugată apare pentru prima dată în Franţa, legea care introduce denumirea de taxa pe valoarea adăugată fiind adoptată la 10 aprilie 1954. La nivelul Uniunii Europene, după mai mulţi ani de negocieri, la 11 aprilie 1967 au fost emise primile 2 directive prin care diferitele impozite asupra cifrei de afaceri au fost înlocuite cu un sistem comun de taxă pe valoarea adăugată. Unul dintre motivele fundamentale ce a stat la baza acestui sistem a fost necesitatea unei neutralităţi fiscale a schimburilor economice dintre statele membre.

Începând din 21 aprilie 1970 bugetul comunităţii europene este alimentat cu o parte din veniturile procurate de statele membre prin TVA, denumită “resursa TVA”. La data de 17 mai 1977 se adoptă directiva a 6-a privind TVA care armonizează sfera de aplicare a TVA în cadrul comunităţii europene şi precizează lista operaţiunilor scutite de TVA. Începând cu anul 1933, o dată cu formarea pieţei unice se trece la un sistem tranzitoriu al TVA care a permis renunţarea la controlul la frontiere, însă nu şi renunţarea la frontierele fiscale. Conform acestui sistem regula generală este ca impozitarea să se facă la locul unde îşi are sediul furnizorul bunului sau serviciului, de la această regula existând exceţii bine definete.

Dezvoltarea serviciilor cum ar fi telecomunicaţiile, televiziunea prin cablu au făcut tot mai dificilă aplicarea impozitării la locul furnizării serviciului, preucupările actuale în domeniul TVA vizând modificarea locului impozitării de la locul furnizării la locul consumului.

Astfel, se poate vorbi de caracterul universal al taxei pe valoarea adaugată.

1.2 Caracteristici ale TVA ca impozit indirect

Taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect, care se aplică în cote procentuale, fie în fiecare stat pe care îl parcurge marfa de la producător la consummator (asupra valorii adăugate), fie asupra întregului preţ de vânzare a marfii, determinându-se astfel cuantumul total al taxei pe valoare adăugată, din care se scade apoi (deduce) taxa achitată de subiectul economic în amonte pentru aprovizionările şi serviciile de care a avut nevoie în vederea realizării produselor (serviciilor) în ciclul său; această prevedere se aplică şi în ţara noastră.

Definiţiile date impozitului sunt mai multe şi diferă în funcţie de cum s-a impus şi a fost perceput acesta într-o etapă sau alta, în cursul istoriei sale. Dintre definiţiile contemporane date impozitului amintim:

Astfel, Gaston Jeze defineşte impozitul ca fiind “o prestaţie pecuniară, pretinsă pe cale de autoritate, cu titlu definitiv şi fară contraprestaţie, în vederea acoperirii cheltuielilor publice”.

Lucien Mehl şi Pierre Beltrame, într-o lucrare mai recentă, definesc impozitul ca fiind “o prestaţie pecuniară, pretinsă de autoritatea publică de la persoane fizice şi morale, după capacităţile lor contributive şi fară contraprestaţie determinata, în principal pentru acoperirea cheltuielilor publice şi, în mod accesoriu, cu scopuri intervenţioniste ale puterii publice”.

O definiţie riguroasă a impozitelor dă C. Tulai, care consideră că “impozitele reprezintă, în zilele noastre, obligaţii pecuniare pretinse, în temeiul legii, de către autoritatea publică, de la persoane fizice şi juridice, în raport cu capacitatea contributivă a acestora, preluate la bugetul statului în mod silit şi fară contraprestaţie imediată şi folosite de către acesta ca resurse pentru acoperirea cheltuielilor publice şi ca instrument de armonizare a interesului public cu interesele individuale ale oamenilor”.

Alain Euzeby înţelege prin impozite “prelevări pecuniare pretinse persoanelor fizice şi morale, pe cale de autoritate, cu titlu definitiv şi fară contraprestaţie directă în vederea acoperii cheltuielilor publice şi intervenţii economice şi sociale a puterilor publice.”

O altă definiţie importantă este şi ce a lui Ioan Talpoş, care consideră că “impozitul reprezintă o formă de prelevare silită la dispoziţia statului, fără contraprestaţie directă şi cu titlu nerambursabil, a unei parţi din veniturile sau averea unei persoane fizice şi/sau juridice, în vederea acoperirii unor necesităţi publice”.

În opinia lui Nicolae Hoanţa impozitele sunt obligaţii ale contribuabililor (persoane fizice şi juridice) stabilite prin lege de către stat pentru susţinerea cheltuielilor publice necesare furnizării de către acesta a unor bunuri şi servicii publice, inclusiv a unor transferuri de care se bucură în mod diferenţiat şi nedeterminat toţi cetăţenii unui stat, precum şi pentru influenţarea conjuncturii economice.