Investițiile și Factorul Timp

CAPITOLUL I. Teoria investiţiilor - parte integrantă a dezvoltării şi creşterii economice

1.1. Conceptul de investiţie

Investiţiile ca şi concept cunosc o diversitate de nuanţe şi definiri. În dicţionarul de economie politică, investiţiile sunt numite drept plasare de fonduri în industrie, agricultura, comert şi în alte ramuri, cu scopul asigurării bazei materiale şi a forţei de muncă necesare desfăşurării şi lărgirii activităţii în aceste domenii.

Un alt concept este ca, investiţiile au drept scop renunţarea la sumele lichide contra speranţei unei resurse ulterioare etalate în timp.

Conform dicţionarului limbii romane investiţiile reprezintă plasare de fonduri în industrie, agricultură, comerţ, în scopul obţinerii de profit. Cheltuielile cu investiţiile reprezintă capitalul plasat. Deci prin investiţii intelegem o cheltuială prezentă, certă care ve duce la rezultate viitoare de cele mai multe ori incerte.

Noţiunea de investiţie, într-o accepţiune mai largă, este sinonimă cu: alocare, plasare, dotare, iar într-un sens mai restrans (financiar-contabil) reprezintă o cheltuială facută pentru obţinerea de bunuri, materiale de valoare mare şi durată de folosinţă îndelungată.

Aşa cum subliniază unii specialişti, investiţia reprezintă: ”angajarea resurselor făcută cu speranţa realizării unor beneficii în decursul unei lungi perioade de timp în viitor “ sau “acţiune prin care se cheltuiesc bani sau alte resurse în speranţa ca în viitor se vor încasa sume mai mari de bani sau se vor obţine alte beneficii ”.

Aceste formulări pun în evidenţă conţinutul concret, material al investiţiei (resurse materiale, financiare) şi scopul final - beneficiul (profitul). Noţiunii de investiţie îi este alocat timpul - element definitoriu al procesului investiţional. În acest sens, este relevantă sublinierea facută de Pierre Masse potrivit căreia investiţia este: ”o cheltuială pentru un viitor incert “ din care reiese că investiţiei îi este inerent riscul.

Dupa Pierre Masse, investiţiile echivalează cu a renunţa la satisfacţia imediată şi sigură, pe seama economiilor şi veniturilor de care dispunem în prezent contra unei speranţe viitoare, al cărei suport îl reprezintă tocmai bunul investit. Prin urmare, investiţia presupune economisire, acumularea unei părţi din venit, urmărindu-se obţinerea unui câştig în viitor. Aceste câştiguri işi au izvorul, în ultima analiză, în sporul de avuţie datorat investiţiilor de capital, făcând abstractie de cele provenite din schimburile externe avantajoase.

În sens restrâns, prin investiţii se întelege orice referire la acea categorie de cheltuieli făcută în scopul construirii de noi obiective economice sau modernizării celor existente. Această etapă este sfera investiţiilor de capital.

Orice investiţie cuprinde urmatoarele elemente:

- un subiect, persoana fizica sau juridical care investeşte;

- un obiect, care cuprinde obiecte sau mijloace în care se investeste;

- un cost, reprezentând mijloace financiare alocate investiţiilor sau efortul făcut de investitor;

- efectul sau valoarea economică, rezultată în urma investiţiei.

În concluzie o investiţie reprezintă o cheltuială certă care va duce la obţinerea de efecte viitoare. Aceste efecte trebuie considerate în condiţii de risc şi incertitudine.

În metodologia ONU în legătură cu investiţiile se folosesc doi termeni:

1. investiţii brute care cuprind valorile mijloacelor fixe în funcţiune, creşterea valorii mijloacelor fixe circulante şi soldul mişcării capitalului străin;

2. investiţii nete care cuprind investiţiile brute – amortizarea.

Investiţiile pot fi privite în primul rând ca o cheltuială, respectiv o resursă de tip avansat, în sensul că este utilizată în prezent şi va duce la obţinerea de efecte viitoare şi în al doilea rând ca un proces formând procesul investiţional.

În practica economică investiţia este privită ca o cheltuială făcută de persoane fizice şi juridice cu scopul de a obţine bunuri şi servicii. Această categorie de cheltuieli angajează cel mai mult viitorul.

În general, investiţiile reprezintă un plasament de resurse băneşti în imobilizări pe termen lung, de natură corporală, necorporală şi în participaţiuni şi în imobilizări pe termen scurt pentru constituirea elementelor de active circulante şi acordare de credit comercial.

Investiţiile pe termen lung de natură corporală se constituie din terenuri, clădiri, utilaje, plantaţii aflate în patrimoniul celor ce le achiziţionează şi nu a celor ce le creează.

Investiţiile pe termen lung de natură necorporală sunt cheltuielile de cercetare ştiinţifică, formare şi perfecţionare de personal, în toate cazurile când aceste cheltuieli nu se pot cuprinde în costul de fabricaţie. Participaţiunile sunt resurse de care dispune firma în crearea capitalului social la alte firme.

În definiţiile date investiţiilor se disting: aspectul economic, financiar, contabil şi juridic.

Din punct de vedere economic, investiţiile reprezintă toate consumurile de resurse care se fac în prezent în speranţa unor efecte economice. Din punct de vedere financiar, investiţiile reprezintă crearea de capital de producţie prin renunţarea la consumul imediat a resurselor băneşti. De la acest capital se speră a se realiza un flux de încasări viitoare.

Acest aspect al definirii investiţiilor ţine seama de fluxurile financiare de care acestea sunt legate. Sub aspect contabil, investiţiile reprezintă transformarea de monedă fie în active fizice supuse amortizării, fie în active financiare. Din punct de vedere juridic, investiţiile reprezintă achiziţiile de elemente ale unui patrimoniu care pot constitui obiect al dreptului de proprietate.Atributul de cheltuială referitor la investiţii trebuie înţeles ca transformarea activelor băneşti în active materiale care, puse în operă, măresc patrimonial întreprinzătorului.

Privit sub aceste aspecte, fenomenul investiţional este însoţit de o mărire a pasivului, fiind vorba de o cheltuială al cărei efect se întinde dincolo de exerciţiul bugetar.

În literatura economică a ţărilor dezvoltate contribuţii la definirea investiţiilor şi-au adus o serie de autori, cum ar fi: Florin Aftalion, Henri Peumans, Pierre Masse, Jacques Rueff.

Cea mai însemnată contribuţie la definirea investiţiilor a adus-o economistul englez J.M. Keynes. Adept al ecuaţiei Economii = Investiţii, Keynes defineşte investiţiile ca adaosul curent la valoarea echipamentului de producţie. El defineşte şi imboldul spre investiţii care se manifestă când rata eficienţei marginale a capitalului este ridicată, iar nivelul dobânzii scăzut.

Considerând investiţiile un fenomen financiar şi monetar, apreciem că acestea reprezintă angajarea pe un termen lung a unui capital, plasarea acumulărilor băneşti ale populaţiei sau agenţilor economici în scopul obţinerii unui câştig maxim cu riscuri minime.