Modalități de Înfăptuire a Evaziunii Legale și Implicații ale Acestora pe Cazul României

Cap 1. Noţiunea de evaziune fiscală legală

În cadrul economiei de piaţă, organele fiscale se confruntă în mod permanent cu noi provocări cum ar fi fenomenul evazionist. Evaziunea fiscală a existat, există şi va exista, atât timp cât statul şi impozitul vor continua să existe.

Carmen Corduneanu , în lucrarea “Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor” apreciază că “evaziunea fiscală constă în sustragerea contribuabililor de la plata obligaţiilor fiscale care le revin, în mod parţial sau total, utilizând lacunele legislative sau recurgând la maniere ingenioase, în scopul ascunderii materiei impozabile”.

Prin urmare putem considera că, indiferent de modul cum este definit acest fenomen, evaziunea fiscală reprezintă, în ultimă instanţă, neîndeplinirea, de către contribuabil, a obligaţiunilor fiscale.

Legea privind combaterea evaziunii fiscale nr 87/1994, defineşte evaziunea fiscală ca fiind „sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurilor speciale extrabugetare de către persoanele fizice şi persoanele juridice române şi străine, denumite contribuabili.”

Din această lege reiese că subiectul activ al evaziunii fiscale este reprezentat întotdeauna de contribuabil care poarte fi – o persoană fizică sau juridică, română sau străină – ce desfăşoară diferite activităţi pentru care se percep impozite, taxe şi sume de către subiectul pasiv al evaziunii fiscale reprezentat de către stat. Obiectul evaziunii fiscale îl reprezintă relaţiile sociale care se realizează pentru constituirea bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurilor speciale extrabugetare.

Literatura de specialitate în România a consacrat, pe baza criteriului legalităţii, al respectării sau nu a legislaţiei fiscale, doi termeni pentru desemnarea formelor evaziunii fiscale: evaziunea fiscală licită (legală) şi evaziunea fiscală ilicită (frauduloasă, frauda fiscală).

În literatura anglo-saxonă pentru desemnarea celor două forme de sustragere de la plata impozitelor se utilizează expresiile “tax avoidance” (trad. “evitarea plăţii impozitelor”), care este legală şi se bazează pe reducerea poverii fiscale prin intermediul scutirilor de impozite, deducerilor sau stimulentelor aprobate de legile fiscale şi “tax evasion” (trad. “evaziune fiscală”) care este mijlocul ilegal de a evita plata impozitelor pe veniturile impozabile, fie prin neraportarea lor, fie prin diminuarea voită a venitului impozabil.

În demersul definirii acestei practici se pune problema delimitării evitării (licite) a impozitului de evaziunea fiscală (frauduloasă).

Evaziunea fiscală licită reprezintă sustragerea unei părţi din materia impozabilă, fără ca acest lucru sa fie considerat contravenţie sau infracţiune. Ea presupune exploatarea cadrului normativ existent, în sensul valorificării inteligente a inconsecvenţelor, contradicţiilor sau echivocităţii unor prevederi legale, în scopul evitării obligaţiilor legale către stat.

1.1. Formele evaziunii fiscale

Modalităţile utilizate de plătitori pentru a se sustrage de la plata obligaţiilor fiscale ce le revin, sunt multiple şi se adaptează permanent la evoluţia legislaţiei fiscale, la evoluţia relaţiilor economice. Ca fenomen , evaziunea fiscală se întâlneşte deopotrivă atât pe plan naţional, cât şi internaţional.

În funcţie de modul cum este realizată, sustragerea de la impunere poate fi: sustragere realizată la adăpostul legii şi sustragere care se realizează cu încălcarea legii, fiind, deci, ilicită sau frauduloasă. Sustragerea realizată la adapostul legii este posibilă, deoarece legislaţia din diferite ţări permite scoaterea de sub incidenţa impozitelor a unor venituri, părţi de venituri, componente ale averii ori a anumitor acte şi fapte care, în condiţiile respectării riguroase a cerinţelor principiilor impunerii, nu ar trebui să scape de la impozitare.