Strategii de Adaptare a Prețurilor la Cerințele Pieței

Comportamentul agenţilor economici implicaţi în procesul formării preţurilor diferă în ceea ce priveşte strategia de adaptare la cerinţele concrete ale pieţei fie cu cantitatea vândută, fie cu un cuplu preţ-cantitate sau cu diferenţierea produselor , în funcţie de gradul de concurenţă al pieţei.

1. Strategii de adaptare pe piaţa cu concurenţă perfectă

În cadrul concurenţei perfecte, piaţa este pe deplin suverană. Preţul este exogen agenţilor economici. Un producător nu poate influenţa formarea preţului de echilibru, acesta fiind o rezultantă a interacţiunii dintre o multitudine de cumpărători şi vânzători, astfel încât oferta sau cererea fiecăruia sunt nesemnificative în raport cu oferta sau cererea totală.

Preţul de echilibru se formează la acea cantitate de produse cerută, respective oferită, pentru care există compatibilitatea dintre cumpărători şi vânzători. Echilibrul pieţei este considerat stabil atunci când o perturbare este urmată de o revenire la situaţia iniţială de echilibru, şi instabil atunci când perturbarea duce la o nouă stare de echilibru (respectiv preţ şi cantităţi)

Adaptarea producătorului la cerinţele pieţei, în scopul maximizării intereselor sale, se face numai prin ajustarea cantităţilor.

Decizia întreprinderii asupra volumului de ofertă este legată de egalizarea preţului pieţei cu costul marginal (Cmg) aşa cum se observă în figura nr. 5. În funcţie de nivelul preţului de echilibru al pieţei, fiecare întreprindere îşi va ajusta nivelul producţiei pentru a obţine profitul maxim. O asemenea concluzie este însă valabilă numai pentru fiecare întreprindere, considerată separat, şi numai pentru perioade scurte.

Această condiţie decurge din cerinţa maximizării profitului.

PV= VT - CT

Profit maxim → = 0 → - = 0

= = →Vmg = P

Modificarea nivelului preţului pe piaţă determină ajustări în cantitatea produsă, pentru a se menţine condiţia de maximizare a profitului.

Apariţia noilor concurenţi într-o ramură, atraşi de posibilitatea obţinerii de profit, duce, pe termen lung, la creşterea ofertei şi scăderea preţului de echilibru. Pe de altă parte, pe măsură ce noi firme intră în ramură şi fiecare îşi dezvoltă capacităţi de producţie, va creşte preţul pe piaţa factorilor de producţie. Creşterea costurilor şi reducerea veniturilor vor avea ca efect reducerea profiturilor fiecărei firme, dispărând incitaţia pentru noile firme care ar dori să intre în ramura respectivă. În acest caz unele firme vor ieşi din ramură, căutând alte oportunităţi, influenţând astfel în sens invers costurile şi veniturile. Aceste mişcări ale preţului de vânzare şi preţului factorilor de producţie sunt considerate ca fiind de dorit, generatoare de eficienţă în alocarea resurselor. Această dublă mişcare de preţuri este menită să semnaleze condiţiile de îndeplinit din punct de vedere al eficienţei economice şi să incite consumatorii în substituirea bunurilor de care au nevoie, deoarece economia nu poate permite desfăşurarea unor activităţi ineficiente.

O ramură poate să atragă resursele limitate pentru maximizarea cantităţii unui bun produs numai în condiţiile egalităţii dintre preţul de vânzare şi costul marginal. Dacă admitem că produsul unei ramuri provine din activitatea unor firme diferite, care au costuri marginale diferite, atunci este mai rentabil să se reducă producţia întreprinderilor cu costurile marginale cele mai ridicate şi să crească corespunzător producţia firmelor cu costurile marginale cele mai scăzute.

La nivelul ramurii, echilibrul pieţei pe perioade lungi presupune egalitatea dintre cererea totală şi oferta totală la acel nivel de preţ la care profitul întreprinderii marginale să fie nul. Întreprinderea marginală este aceea care are costurile medii cele mai ridicate. La acel nivel al preţului pieţei, sunt îndeplinite simultan, pentru întreprinderea marginală, atât condiţia de maximizare a profitului cât şi de prag de rentabilitate). Rezultatul final corespunde la o poziţie în care costurile marginale ale unui produs sunt egale, oricare ar fi firma producătoare. Un asemenea punct ar semnifica situaţia de echilibru stabil, în care costul total este minim, iar în viitor nu mai sunt necesare transferuri de resurse între activităţi.

2. Strategii de adaptare pe piata de monopol

Spre deosebire de piaţa cu concurenţă perfectă, în care preţul este exogen întreprinderii (strategia de adaptare limitându-se la fixarea cantităţilor oferite), pe piaţa de monopol, strategiile de adaptare vizează fie stabilirea nivelului de preţ şi reglarea cantităţilor oferite în funcţie de mărimea cererii de pe piaţă, la nivelul respectiv de preţ, fie stabilirea cantităţilor oferite, la preţul ce va rezulta din confruntarea cu cererea de pe piaţă.

O firmă ce deţine monopolul pe o piaţă nu poate fixa concomitent şi preţul de vânzare, şi cantitatea cumpărată, ci este supusă unei duble constrângeri : a cererii de pe piaţă, şi a costurilor. Echilibrul este considerat stabil atunci când firma nu ar mai fi interesată în modificarea în viitor a preţurilor / cantităţilor.

Dintre cele mai utilizate strategii pe piaţa de monopol se remarcă: strategia de maximizare a profitului, strategia de maximizare a cifrei de afaceri, strategia de gestiune la echilibru, strategia de stabilire a preţului la nivelul costului marginal, strategiile de discriminare prin preţ