Cultivarea Ecologică a Legumelor

Agricultura ecologică a apărut ca o alternativă la agricultura de tip industrial intensivă, fiind o realizare a agricultorilor iubitori de natură, bazată pe metode şi mijloace de producţie eficiente, în special, din punct de vedere economic.

Agricultura ecologică urmăreşte armonizarea interacţiunilor dinamice dintre sol, plante, animal şi om sau, cu alte cuvinte, dintre oferta ecologică, economică şi socială a agroecosistemelor şi nevoile umane de hrană, îmbrăcăminte şi de locuit.

Studiile organizate la nivel mondial (mai ales după 1972) în domeniu, scot în evidenţă faptul că această formă de cultivare a terenului reprezintă o necesitate pentru sustenabilitatea ecosistemului agricol.

Agricultura ecologică (organică, biologică) reprezintă până în prezent, forma ideală de agricultură sustenabilă. Practicarea acestui sistem legumicol are ca scop obţinerea de produse proaspete, sănătoase, protejând mediul în condiţii de eficienţă economică. „Actorii” care îşi asumă acest rol sunt producătorii, pe de o parte şi consumatorii, pe de altă parte, guvernaţi de principiile protecţiei mediului.

Agricultura ecologică reprezintă o formă sustenabilă a ecosistemului agricol, însă unele practici ale sistemului sustenabil nu sunt acceptate în obţinerea produselor ecologice.

Agricultura ecologică cuprinde întreaga gamă de activităţi ştiinţifice (observaţii, măsurători şi experimente ) şi aplicative ( analiză, proiectare, administrare ) din agricultură şi celelalte ramuri economice care prelucrează şi comercializează produse agricole şi agro-industriale şi pune un accent deosebit pe valorificarea şi conservarea sau refacerea resurselor naturale, tehnico-financiare şi umane specifice agroecosistemelor locale şi zonale.

Ca ocupaţie, agricultura ecologică este activitatea de asamblare a cunoştinţelor teoretice despre natură şi agricultură în sisteme tehnologice durabile, bazate pe resursele materiale, energetice şi informaţionale ale sistemelor agricole.

De asemenea, agricultura ecologică se bazează pe înţelepciune şi ca atare, implică cunoaşterea amănunţită a ogorului, vieţuitoarelor şi a celorlalte realităţi economice şi sociale, precum şi pe intuiţie, cumpătare în alegerea şi aplicarea măsurilor în practică.

Agricultura organică lucrează pământul într-un mod diferit faţă de agricultura convenţională: nu foloseşte pesticide, erbicide sau insecticide ca să scape de dăunători sau boli. De asemenea, practică un sistem specific de rotaţie a culturilor şi fertilizarea verde cu mazăre, rapiţă nemodificată genetic şi muştar, care sunt semănate pentru masa verde ce va fi încorporată ulterior în sol.

Potrivit MADR în 2007 suprafeţele cultivate în acest sistem au ajuns la 200.000 de hectare, ceea ce ar reprezenta 1,31% din suprafaţa agricolă a României. Pe termen lung, estimările Ministerului Agriculturii sunt optimiste, arătând că avem şanse ca 754.000 ha să fie cultivate ecologic până în 2013, adică 5% din totalul suprafeţei agricole.

Culturile ecologice sunt mai scumpe cu 30% decât cele convenţionale şi uneori mai anevoios de întreţinut şi mai riscante.

Există trei mari principii ale cultivării biologice a legumelor:

1. Fertilizarea cu îngrăşămât organic

2. Constituirea unei rotaţii a culturilor

3. Stimularea naturală a plantelor, stimularea insectelor folositoare şi a animalelor, precum şi protecţia plantelor cu ajutorul extractelor din plante şi a altor mijloace.

FERTILIZAREA CU ÎNGRĂŞĂMÂNT ORGANIC

Scopul acestei fertilizări este creşterea cantităţii de humus din sol pentru a stimula activitatea microbiologică şi fertilitatea cu ajutorul:

1. Conservării corecte şi utilizării părţii lichide a îngrăşămintelor naturale. Partea solidă a îngăşămintelor naturale trebuie lăsată să se descompuna într-o grămadă unde, sub influenţa temperaturilor mari şi a umidităţii optime, sunt distruse cauzele diferitelor boli, precum şi insectele dăunătoare şi seminţele de buruieni. În timpul fertilizării, este mai bine ca stratul descompus de îngrăşământ să fie îngropat în stratul superior al solului. Partea lichidă este păstrată în puţuri de fertilizare şi este stropită pe câmpuri cu ajutorul unor cisterne speciale.

2. Colectării diferitelor tipuri de materiale organice şi prin trasformarea acestora în compost (resturi din plante, frunze, paie, fertilizator natural, etc.)

3. Producţia sistematică a bio-pulpei pentru fertilizatorul verde sau aşa numitei producţie de “recolte intermediare de nutreţ” între două mari recolte. Trebuie luat în considerare şi faptul că buruienile nu sunt întotdeauna periculoase şi uneori pot fi tolerate dar nu lăsate să se dezvolte foarte mult şi să facă seminţe.

4. Acoperirea permanentă a suprafeţei solului pentru a preveni eroziunea – se poate utilza o anumită cultură. Materialele care pot fi utilizate sunt: paie, rumeguş, frunze, folie artificială (foarte rar), etc.