Problematica Educației în Societatea Contemporană

1.Conceptul de educaţie; note şi trăsături

Educaţia este un fenomen social care a însoţit istoria omenirii de la începuturile ei si va continua sa existe de-a lungul existentei acesteia.

Ea conserva si transmite experienţa de cunoaştere teoretica si practica, valorile culturii si civilizaţiei de la o generaţie la alta.

Din punct de vedere etimologic termenul educaţie poate fi dedus din termenii latineşti educo –educare (a alimenta, a hrăni, a îngriji, a creste), ca si educo - educere ( a duce, a conduce, a scoate din..., a ridica, a inerta); ambele semnificaţii iniţiale au sensuri apropiate de ceea ce înţelegem astăzi prin termenul educaţie: creşterea, modelarea copilului (tânărului, hrănirea (spirituala), conducerea prin cultura spre cultura, scoaterea din starea de natura si înălţarea la starea de cultura.

Cu înţelesuri similare este utilizat la sfârşitul secolului al XVI-lea in Franţa, extinzându-se mai târziu in Europa, devenind termenul utilizat curent pentru a denumi activitatea de formare, modelare, conducere a fiinţei umane pentru a dobândi autonomie si independenta.

Educaţia se constituie ca obiect de studiu al pedagogiei, ca ştiinţa care cercetează fenomenul educaţional cu toate implicaţiile sale asupra devenirii fiinţei umane.

De-a lungul timpului concepţiile asupra educaţiei au evoluat, reflectând concepţia asupra valorii umane si in special a copilului si încercând sa surprindă esenţa fenomenului educaţional din aceasta perspectivă.

• Educaţia are drept scop sa dea sufletului si corpului întreaga frumuseţe si perfecţiune de care sunt susceptibile (Platon).

• A educa înseamnă a cultiva curăţenia sufleteasca si buna - cuviinţa a copiilor si tinerilor, a-1 creste pe copil moral si in evlavie (Ioan Hrisostom).

• Educaţia urmăreşte realizările întregii perfecţiuni de care natura omului este capabila (Kant).

• Educaţia este dezvoltarea naturala, progresiva si sistematica a tututor facultăţilor (Pestalozzi).

• Educaţia este o operaţie prin care un spirit formează alt spirit , si o inima formează o alta inima (J. Simon).

• Educaţia este acţiunea generaţiilor adulte asupra celor tinere, cu scopul de a le forma acestora din urma anumite stări fizice, intelectuale si mentale necesare vieţii sociale ( E. Durkheim)

• Educaţia este o voinţa de iubire generoasa fata de sufletul altuia pentru a i se dezvolta receptivitatea fata de valori si capacitatea de a crea valori (Ed.

Spranger)

Constatam in aceste definiţii unghiuri diferite de vedere, punând in evidenta natura procesului, scopul, conţinutul sau laturile acestuia.

Ioan Cerghit identifica următoarele perspective de înţelegere a acesteia :

• educaţia ca proces - acţiune de transformare in sens pozitiv si pe termen lung a flintei umane ;

• educaţia ca acţiune de conducere - dirijarea evoluţiei individului spre stadiul de persoana formata, autonomă, responsabilă;

• educaţia ca acţiune sociala - activitate ramificată care se desfăşoară pe baza uni proiect social, care vizează un modei de personalitate;

• educaţia ca interrelaţie umana - efort comun si conştient intre cei doi actorii actului educational: educatorul si educatul:

• educaţia ca ansamblu de influente - acţiuni deliberate/nedeliberate-explicite/implicite; sistematice/neorganizate care contribuie la formarea omului. Sintetizând diverse ipostaze, definiţii si concepţii asupra educaţiei, putem retine următoarele trăsături ale educaţiei ca fenomen social:

• educaţia este un demers aplicabil doar la fiinţa umana;

• educaţia consta intr-un sistem de achiziţii preponderent deliberate;

• acţiunile sunt concentrate la nivelul unor instituţii de profil care permit organizarea, structurarea si planificarea lor;

• educaţia se realizează din perspectiva unui ideal de personalitate umana, in acord cu reguli culturale si istorice determinate;

• educaţia nu este o etapă limitată la o anumită vârstă.

In literatura de specialitate ca şi în concepţia şi practica pedagogică (profesori, părinţi) întâlnim şi alţi termeni utilizaţi cu sensuri sinonime celui de educaţie: dresaj, domesticire, îndoctrinare, salvare, formare, instruire, învăţare; acest fapt face necesară analiza fiecăruia dintre termeni şi delimitarea celor care nu pot fi asociaţi conceptului de educaţie.

Coordonate generale ale educaţiei

- acţiunea educaţională este în esenţă o relaţie între un „subiect” şi un „obiect” în cadrul căreia S urmăreşte o schimbare, o transformare a a lui O conform unui scop;

- relaţia dintre S şi O este o relaţie socială şi antropologică (la polii relaţiei se află fiinţe umane);

- interacţiunea S – O are un caracter activ şi creativ

- desfăşurarea acţiunii educaţionale are un caracter funcţional – dinamic, prin relaţiile directe şi indirecte care se stabilesc între componentele sale (factori obiectivi, subiectivi, controlabili, necontrolabili), ceea ce crează un „câmp educaţional” complex, de aceea acţiunea educaţională se desfăşoară in conformitate cu un determinism probabilist;

- educaţia este un proces organizat, expresie a două forţe complementare: societatea şi individul, proces care înscrie fiinţă umană pe traiectoria ascendentă a umanizării sale;

Latura socializării insistă asupra presiuni pe care educaţia o exercită asupra fiinţei umane pentru a se integra în viaţa socială şi economică, în timp ce latura individualizării scoate în evidenţă necesitatea valorificării potenţialului ereditar.

Socializarea imprimă educaţiei un sens de modelare a personalităţii potrivit unei direcţii prestabilite. Individualizarea accentuează sensul autopropulsor al educaţiei în manifestarea potenţialului individual.

In raport cu aceste doua perspective, în decursul timpului s-au dezvoltat concepţii şi atitudini diferite asupra educaţiei:

a. concepţii sociocentriste – educaţia este interpretată exclusiv din perspectiva societăţii, vizând pregătirea omului pentru exercitarea diferitelor roluri sociale; socialul este primordial dar nu ţine cont de natura umană, ceea ce contravine esenţei educaţiei: dezvoltarea şi diferenţierea specifică a personalităţii umane;

b. concepţii antropocentriste – pleacă de la presupunerea existenţei unei naturi umane universale şi invariabile, educaţia având rolul de a asigura dezvoltarea aceste naturi, a calităţilor generale şi specifice ale fiinţei umane; această concepţie eludează cadrul social în care acţionează omul, care trebuie să răspundă anumitor cerinţe sociale (culturale, economice, profesionale, morale), ceea ce echivalează cu un fel de utopism pedagogic (educaţia liberă).

In decursul timpului teoreticienii au înclinat spre una sau spre cealaltă dintre cele două poziţii; astăzi cele două concepţii tind să se întâlnească.