Dimensiunile Educației

1. CONCEPTUL DE DIMENSIUNE A EDUCAŢIEI

Educaţia este o activitate de esenţă psihosocială care vizează formarea-dezvoltarea permanentă a personalităţii umane. Ca fenomen de maximă complexitate, ea poate fi şi trebuie analizată din mai multe perspective. Una din acestea se referă la dimensiunile educaţiei.

“Dimensiunile educaţiei marchează conţinuturile relativ stabile ale activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii umane în plan: intelectual – moral – tehnologic – estetic – fizic” şi religios (s.n.) (Cristea, S., 2000, p.103).

Inconsecvenţa terminologică folosită de diverşi specialişti, referitoare la această problemă, ne obligă să o semnalăm şi, cu relativitatea de rigoare, să o compatibilizăm. Această inconsecvenţă ar ţine, crede S. Cristea, de faptul că problema conţinuturilor educaţiei este analizată în literatura de specialitate prin intermediul unor formule pedagogice dezvoltate, de regulă, la limita conceptelor operaţionale (2000, p.103). În acest sens, R. Hubert foloseşte sintagma de discipline educative (15 ), V. Ţârcovnicu – laturile educaţiei (30), I. Nicola – laturile educaţiei (20), C. Cucoş – laturile educaţiei (10), D. Todoran – dimensiunile educaţiei (26), D. Salade – dimensiunile educaţiei (23), E. Istrate – componentele educaţiei (16). Important este faptul că toţi au în vedere, prin sintagmele utilizate, subsistemele de conţinut ale întregului care se numeşte educaţia omului şi, prin acestea, dimensiunile acestei formări.

Opţiunea metodologică pentru formula dimensiunile educaţiei presupune abordarea conţinutului activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii la limita unui concept pedagogic fundamental care reflectă o zonă de acţiune de maximă generalitate, dezvoltată în plan funcţional (corelaţia subiect-obiect) şi situativ (influenţele câmpului psihosocial).

2. DIMENSIUNILE EDUCAŢIEI

Dacã finalitãţile educaţiei dau sens şi valoare educaţiei ca proces, iar funcţiile o ancoreazã în exigenţele prezentului şi viitorului, dimensiunile educaţiei împlinesc funcţiile şi realizeazã finalitãţile.

Dimensiunile educaţiei semnalează multitudinea cerinţelor din perspectiva cărora trebuie formată fiinţa umană şi, totodată, marchează conţinuturile relativ stabile ale acestei activităţi de formare în plan fizic, intelectual, civic-moral, religios, estetic şi tehnologic.

Problema componentelor/dimensiunilor educaţiei a constituit şi constituie obiect de reflecţie şi chiar de disputã în rândurile specialiştilor şi dintr-un alt punct de vedere. De data aceasta este vorba despre numărul acestora. Tradiţionaliştii considerã reprezentative şi suficiente laturile aşa-zise clasice ale educaţiei, pe când moderniştii încearcã sã “lãrgeascã” schema clasicã, introducând noi dimensiuni ale educaţiei, pe care, considerã ei, prezentul şi, mai ales, viitorul le va impune. Este adevãrat cã uneori se exagereazã, confundându-se noile “deschideri” pe care le îmbracã dimensiunile cunoscute ale educaţiei într-o lume în schimbare, cu dimensiuni cu adevãrat noi ale educaţiei. Aşa, de exemplu, educaţia democraticã este mai degrabã o nouã dimensiune a educaţiei moral-civice, decât o dimensiune distinctã a educaţiei. La fel, educaţia juridicã nu credem cã trebuie transformatã într-o nouã dimensiune a educaţiei, ci o altă “deschidere”a educaţiei morale, ce a dobândit dimensiuni noi într-o societate democraticã.

Aşadar, considerãm cã dimensiunile educaţiei sunt: educaţia intelectualã, educaţia morală, educaţia religioasã, educaţia esteticã, educaţia fizicã şi educaţia tehnologicã.

Toate aceste dimensiuni constituie elementele unui întreg, unui sistem, cãruia i-am putea spune educaţia completã a omului.

A. Educaţia intelectualã este acea dimensiune a educaţiei, respectiv, componenă a acţiunii educaţionale, prin care se urmãreşte expres construirea structurilor operatorii ale personalitãţii şi ale capacitãţilor corespunzãtoare acestora, odatã cu şi prin asimilarea unor cunoştinţe ce se vor structura în cultura persoanei (Panţuru, S., 1995, p.43). Aceastã dimensiune a educaţiei, care începe sã acţioneze, pentru construirea personalitãţii, încã de la naştere, devine sistematicã şi consistentã în şcoalã, şi continuã pe tot traseul vieţii omului în forma educaţiei permanente. Centrându-şi acţiunea formativã pe gândire, în relaţie cu toate celelalte procese şi structuri mintale, educaţia intelectualã dimensioneazã productivitatea intelectualã şi raţionalitatea personalitãţii şi, prin aceasta, calitatea ei operatorie. Aşa cum spunea Aristotel, “actul intelectual (raţional) este viaţa” (apud Bontaş, I., 1994, p.73.). Altfel spus, viaţa fãrã actul raţional ar fi fãrã sens, ar fi act animalic. Nu întâmplãtor gândirea este principalul factor de conştiinţã, îndeplinind în sistemul psihic uman un rol central, fiind definitorie pentru om ca subiect al cunoaşterii logice, raţionale.