Cetatea Alba Iulia

Cea mai fecunda perioada în dezvoltarea fortificatiilor ardelene a fost probabil perioada secolelor XV-XVI. Aceasta din cauza faptului ca în aceasta perioada, unele comunitati, fie ele rurale sau urbane premergatoare, vor ridica numeroase fortificatii menite a le apara de numeroasele atacuri otomane întreprinse în sud-vestul Ardealului.

Din punct de vedere economic, Ardealul secolelor XV-XVI este dominat de dezvoltarea rapida a oraselor, care vor deveni adevarate „centre” regionale. Orase ca Sibiu, Brasov, Alba Iulia, Aiud, Cluj devin centre de bresle numeroase, care îsi diversifica productia de marfuri. Totodata, pentru a-si apara libertatile orasenesti în fata atacurilor nobiliare sau în fata rascoalelor taranesti, orasele au început lucrari intense de fortificare, initial cu mici nuclee în jurul bisericilor apoi, o data cu trecerea timpului si cu cresterea puterii economice a oraselor, înconjurându-se cu mari incinte de piatra, asezate în mai multe linii de aparare; astfel se ajunge la înglobarea a mari teritorii – 50 de hectare la Cluj sau 90 de hectare la Sibiu.

Factorul cheie, care a determinat acest proces aproape furibund de fortificare, l-au constituit desele invazii turcesti în aceasta zona începând cu secolele XIV-XV. O incursiune turceasca de amploare a avut loc în anul 1438, fiind condusa de însusi sultanul Murad, când au fost jefuite asezarile din Tara Hategului, valea Muresului, precum si orasele Orastie si Sebes. Cu toate ca regii Sigismund de Luxemburg, Matei Corvin si Vladislav al II-lea, ale caror domnii s-au remarcat în special prin reforme militare, au încercat îmbunatatirea sistemului defensiv al regatului ungar în aceasta regiune, masurile luate au dat doar rezultate partiale . Constantând deci incapacitatea puterii centrale de a realiza o aparare eficienta a teritoriului, orasele, nobilii laici si ecleziastici, au trecut la organizarea unor lucrari proprii de fortificare si a unor garnizoane locale.

Mai mult, cu toate ca în general, în prima jumatate a secolului XV, armamentul este asemanator cu cel din secolul trecut, din secolul urmator va avea loc o adevarata „revolutie” în acest domeniu, o data cu perfectionarea si generalizarea armelor de foc.

Astfel, aparuta pe câmpul de lupta la sfârsitul secolului al XV-lea, artileria a realizat mari progrese în acest secol si mai ales în secolul al XVI-lea, progrese concretizate în procesul de realizare a unor piese de artilerie cât mai mari doar prin turnare. În plus, ca o dovada de progres poate fi considerata si folosirea ghiulelelor de metal în locul celor de piatra, primele având o putere mai mare de penetrare si, deci punând probleme mai mari constructorilor de fotificatii.

În Ardeal, productia de armament a cunoscut un adevarat „boom” tehnologic; astfel, la începutul secolului al XV-lea, în aproape toate orasele ardelene se aflau bresle specializate în realizarea armelor, la Brasov si Sighisoara fiind atestati documentar primii turnatori de tunuri la sfârsitul secolului al XIV-lea , iar în secolul al XV-lea în Bistrita. Cresterea productiei de armament e reflectata indirect si în cererea lui Iancu de Hunedoara care, în anul 1443, cere brasovenilor sa îi livreze pusti, bombarde, masini de razboi si cutite, în timp ce voievodul Bartolomeu Dragfi le cere sibienilor, în anul 1497, sa îi livreze pusti, pulbere, ghiulele metalice

si tunuri .

În acelasi timp cu evolutia armelor de foc, o relativa evolutie au cunoscut si tehnicile de asediu; astfel, pe lânga folosirea vechilor metode de intimidare folosite de turci, care au dus la capitularea cetatii Sebesului în anul 1438, se recurge la atacarea directa a zidurilor cu ajutorul unor berbeci sau chiar la atacuri cu arme de foc de calibru mare.

De exemplu, trupele turcesti au utilizat, la asediul Constantinopolului (1453) si al Belgradului (1450), artileria compusa din piese mari realizate de catre mesteri italieni, reusind sa faca mari brese pentru infanteria otomana. De asemenea, turcii au utilizat pentru darâmarea zidurilor cetatii Turtucaia în anul 1445 un sistem de minare, ceea ce presupune folosirea unor tehnici genistice asociate cu saparea de galerii subterane pentru apropierea de ziduri si plasarea de explozibil chiar la fundatia zidului . Desigur ca aceste tehnici lucrau la unison cu cele mai vechi si cunoscute deja ca general valabile, ca de exemplu înfometarea aparatorilor, drenarea santurilor de aparare prin saparea de santuri suplimentare, obligându-i astfel pe constructorii de fortificatii sa caute noi solutii arhitectonice în realizarea fortificatiilor.

Câte ceva din conceptiile despre fortificare caracteristice acestei perioade se pot desprinde din documentul regelui Vladislav al II-lea din anul 1516, prin care acesta acorda un ajutor de 2000 de florini episcopiei din Alba Iulia, în vederea refacerii fortificatiei orasului . Prin acest act, regele ordona episcopului Transilvaniei sa repare cetatea din Alba Iulia, urmând ca zidurile sa-i fie construite mai înalte si din piatra si sa li se agauge alte fortificatii tot din piatra – se presupune prin acestea, probabil, turnuri, barbacane, etc. Se precizeaza totodata faptul ca nu vor mai fi folosite constructii de lemn si cu acoperisuri laterale.