Leadershipul din Firmele Românești

Leadershipul este un concept extrem de controversat ca natură şi caracterizare. De-a lungul timpului s-a bucurat de o gamă foarte variată de abordări, corespunzător structurii de interese ale cercetătorilor. Din cele mai vechi timpuri s-a observat că succesul sau eşecul oricărui colectiv care acţionează concertat în vederea îndeplinirii unui anumit obiectiv sau strict condiţionate de calităţile liderului. Este greu însă de afirmat cu precizie şi fără greşeală care este setul de calităţi cel mai adecvat situaţiei concrete; mai departe, nu este uşoară nici depistarea surselor acestora, a modului cum ar putea fi dobândite şi dezvoltate.

În acest sens, s-a cristalizat în timp ideea că o serie de capacităţi specifice leadershipului sunt înnăscute, neputând fi formate. În acelaşi timp, o serie de analişti susţin teza behavioristă, conform căreia calităţile unui manager eficient ţin de domeniul antrenării, al formării în timp. Capacitatea de a conduce se poate educa, stilurile de management având o anumită elasticitate şi mobilitate care le permite conducătorilor să-şi modifice comportamentul în funcţie de diverşi factori, cum ar fi caracteristicile persoanelor din subordine sau natura situaţiei concrete care trebuie administrată.

Specialiştii contemporani au renunţat într-o mare măsură la căutarea izvoarelor leadershipului, încercând a le explica prin intermediul efectelor sale: trăsăturile ce disting colectivul condus de un lider modern de organizaţia clasică tayloriană, precum şi căile de obţinere a unor performanţe ridicate.

În literatura de specialitate apar numeroase descrieri ale comportamentului unui adevărat lider, al unuia de succes. Caracteristicile vizate sunt de natură foarte eterogenă şi complexă, de la aptitudini profesionale, tehnice, până la calităţile morale sau practici utilizate în relaţie cu familia sau prietenii. Un exemplu în acest sens îl constituie principiile exprimate de Stephen Covey, care defineşte leadershipul prin intermediul următoarelor condiţii:

-a avea succes în mediul familial;

-a căuta şi merita ajutorul divin;

-a ţine seama de toate persoanele implicate;

-a asculta ambele părţi înainte de a judeca;

-a nu face compromisuri în materie de onestitate;

-a nu te teme de greşeli - doar de lipsa răspunsurilor creative şi corecte la acestea;

-a cultiva în fiecare an câte o nouă competenţă;

-a înlesni reuşita persoanelor subordonate;

-a asculta de două ori, a vorbi o dată;

-a plănui azi lucrul pentru a doua zi;

-a întreţine o atitudine pozitivă; a lua apărarea celor absenţi;

-a-ţi păstra simţul umorului;

-a fi sincer, dar ferm; a cere sfatul altora;

-a te grăbi încet.

În literatura occidentală se pune un accent deosebit pe sublinierea trăsăturilor care disting managerul clasic de lider. Warren G.Bennis a schiţat în acest sens o paralelă între aceste două categorii, câteva caracteristici ale managementului clasic în opoziţie cu cele ale liderului secolului XXI.

În timp ce managerul administrează, copiază, menţine, se concentrează pe sistem şi structură, se bazează pe control, orizont de vedere scurt, întreabă cum? şi când?, imită, acceptă status-quo-lui, bunul soldat clasic, face lucrurile bine; leaderul inovează, este original, dezvoltă, se concentrează pe oameni, inspiră încredere, perspectivă îndelungată, întreabă ce? şi de ce?, creează, îşi schimbă statutul, propriu-stăpân, face lucruri bune.

Concluzia este: leadershipul trebuie definit în termeni specifici dinamicii de grup, personalităţii, comportamentului, puterii de convingere, interacţiuni cu colaboratorii, şi mai ales rolul jucat în organizaţie. În acest studiu de abordare şi înţelegere nu este atât de importantă formularea unei definiţii complete şi academice, ci interpretarea leadershipului în cadru organizaţional, prin conştientizarea faptului că liderul este altceva decât managerul.

Elementul de noutate îl constituie leadershipul simbiotic. În esenţă, leadershipul simbiotic pune accentul pe beneficiile managementului în condiţii de obţinere a eficacităţii organizaţionale pe baza încrederii reciproce dintre salariaţi, a revederii de către echipele de muncă a modalităţilor de motivare şi promovării unui nou tip de spirit de echipă, denumit simbiotic. Baza sa o constituie încrederea reciprocă dintre şi între manager, subordonaţi şi celelalte persoane din cadrul organizaţiei.

Realizarea stilului de leadership symbiotic, considerat al viitorului, implică:

-examinarea de către echipă a criteriilor de performanţă, bazate pe o abordare participativă, astfel încât să se asigure o distribuţie echitabilă a recompenselor organizaţionale privitoare la prime, pregătire şi promovare;

-construirea de sisteme de motivare şi comunicaţii perfecţionate bazate pe încrederea reciprocă, recunoscute ca atare de toţi componenţii organizaţiei;

-realizarea de echipe simbiotice, în care schimbările în sistemul de motivare amplifică contribuţia grupurilor respective, performanţele individuale, precum şi convingerea că cei ce vor avea cele mai mari contribuţii vor fi recompensaţi pentru aceasta.