Cazul Republicii Moldova - ce ar putea face UE și SUA

În cadrul consultărilor din 26-27 septembrie de la Odessa s-a decis extinderea formatului de negocieri în problema soluţionării conflictului Transnistrian, UE şi SUA fiind acceptaţi în calitate de observatori. Formatul iniţial, pentalateral, presupunea participarea Republicii Moldova şi a “republicii moldoveneşti nistrene” (“rmn”) în calitate de părţi în conflict, pe când Rusia, Ucraina şi OSCE aveau mandatul de mediatori în procesul de negocieri. Această schimbare, pe de o parte, presupune o implicare mai activă a noilor actori, UE şi SUA, în soluţionarea conflictului Transnistrian. Totodată, rămâne deschisă întrebarea, în ce măsură această schimbare a formatului de negocieri ar putea atribui o dinamică pozitivă în soluţionarea acestui conflict “îngheţat”.

1. Principii generale

Soluţionarea oricărui conflict poate fi asigurată numai în cazul când actorii antrenaţi în atingerea acestui scop ajung la un consens, fie şi tacit, în următoarele trei momente-cheie:

- viziunea comună asupra esenţei conflictului, sau - "diagnoza" corectă a problemei;

- parametrii stării care poate fi acceptată în calitate de "soluţie viabilă" a conflictului;

- scenarii, mijloace şi resurse, care pot fi aplicate (sunt necesare) pentru atingerea garantată a soluţiei viabile a conflictului.

Atunci când acest consens lipseşte, situaţia, de regulă, se reduce la mimarea procesului de soluţionare a conflictului. În cazul conflictului Transnistrian această mimare durează deja peste treisprezece ani.

Lipsa unei soluţii viabile a conflictului Transnistrian, în condiţiile lipsei experienţei pozitive de existenţă a statului moldovenesc integru, într-un mod obiectiv poate provoca compromiterea ireversibilă a proiectului de statalitate a Republicii Moldova.

2. Specificul şi esenţa conflictului din zona de est al Republicii Moldova, sau – între cine este conflictul?

Conflictul din zona de est al Republicii Moldova (Transnistria) diferă principial de celelalte conflicte din spaţiul ex-sovietic. După ce Parlamentul Republicii Moldova, cu participarea actualilor lideri al regimului anticonstituţional de la Tiraspol în calitate de deputaţi, a votat la 23 iunie 1990 quaziunanim Declaraţia cu privire la Suveranitatea Republicii Moldova, la Kremlin s-a creat impresia că Republica Moldova este pe cale de a părăsi URSS, după exemplul Ţărilor Baltice, şi a se uni după aceasta cu România. Pentru a menţine Moldova în componenţa URSS a fost folosit separatismul - la 2 septembrie 1990, în localitatea Parcani din stânga Nistrului, un grup de deputaţi de diferite nivele au proclamat "republica moldovenească autonomă nistreană în componenţa URSS (N.B.!)".

Confruntările politice din anii 1989-92 au demonstrat, că linia de demarcare politică în interiorul fostei RSS Moldoveneşti nu coincidea cu râul Nistru - conflictul, în faza lui iniţială, a apărut în interiorul Transnistriei, între adepţii independenţei Republicii Moldova şi adepţii agresivi ai păstrării URSS. Iar distrugerea structurilor de stat al Republicii Moldova în stânga Nistrului şi instaurarea regimului separatist a fost determinată, în primul rând, de prezenţa trupelor fostei Armate a 14-a, laolaltă cu mii de mercenari ("kazaci") din Federaţia Rusă - în primăvara-vara anului 1992 aceste trupe ruseşti au comis un act de agresiune împotriva Republicii Moldova, implicându-se în confruntările armate de partea regimului separatist, creat de aceiaşi Moscova. Opoziţia politică din stânga Nistrului a fost nimicită, mulţi oponenţi ai regimului fiind exterminaţi fizic. În urma acestei politici al regimul separatist zeci de mii de persoane au fost nevoite să părăsească din Transnistria, devenind refugiaţi şi persoane intern strămutate.

Timp de cincisprezece ani regimul de la Tiraspol, autoîntitulat "republica moldovenească nistreană" ("rmn"), este condus de un grup restrâns de cetăţeni ruşi, care au uzurpat dreptul de a vorbi în numele întregii populaţii din zona controlată de ei. Populaţia din "rmn" este intimidată şi manipulată prin mijloace represive, proprii unui regim totalitar. Un rol deosebit în "rmn" îl joacă "ministerul securităţii statului", care constituie o filială a serviciilor secrete din Rusia şi exercită rolul de poliţie politică (după modelul fostului KGB) în regiune. Regimul de la Tiraspol dispune şi de o armată, comparabilă cu cea a Republicii Moldova, care de facto este aceiaşi armată rusească - condusă de ofiţeri-cetăţeni ruşi, şi dotată cu armament şi muniţii, oferite ilegal de Rusia. Totodată, Federaţia Rusă refuză să-şi evacueze de pe teritoriul Moldovei trupele fostei Armate a 14-a, declarând că nu poate face aceasta din cauza lipsei de acord din partea propriilor marionete de la Tiraspol.

Federaţia Rusă a impus în iulie 1992 formatul "unic" al trupelor de menţinere a păcii, iar în mai 1997 - formatul pentalateral al procesului de negocieri