Educația Religioasă

„Răspundere şi responsabilitate în activitatea profesorului de religie”

1. Delimitări conceptuale

Într-o epocă în care descentrarea valorică persistă şi se adânceşte, regândirea componentelor educaţiei şi a ponderii acestora este mai mult decât necesară. Pledoaria pe care o fac pentru realizarea educaţiei religioase pleacă de la credinţa că educaţia este o operă de spiritualizare care nu atinge plenitudinea dacă lasă pe dinafara una dintre componentele ei fundamentale. Omul se raportează la realitate atat pragmatic, prin intelect, voinţă, acţiune, dar si spiritual, prin atitudini, simţire şi credinţă. O educatie integrală presupune pe langă latura intelectuală, morală, estetică, tehnologică etc. şi o componentă religioasă. Fiinţa umană tânjeşte după transcendent, iar această proiecţie are nevoie de o întemeiere, îndrumare şi o formare religioasă prin educaţie. Se observă astăzi o criză spirituală, o precaritate a referinţelor axiologice, o debusolare morală a semenilor noştri. Educaţia religioasă poate fortifica fiinţa şi o poate orienta înspre ţinte autentice. Poate că prima sarcină a educaţiei religioase rezidă în formarea bunului creştin, capabil de a cunoaşte şi a venera valorile sacre. Suntem creştini, prin integrarea noastră într-o tradiţie şi apoi prin Sfântul Botez, dar devenim creştini prin conduitele învatate zi de zi. Prin educaţia în spirit religios ne informăm cu privire la propriile referinţe religioase, dar ne şi formam conduite pe masura valorilor sacre interiorizate.

Apoi, să remarcăm dimensiunea culturalizatoare a educaţiei religioase; la orele de religie elevul îşi împlineste cultura generală, află cunoştinţe specifice de istorie a religiilor, semnifică şi înţelege un anumit corpus doctrinar sau ritualic, ajunge la o credinţă bine informată şi consolidată. Nu-i totuna să crezi pur şi simplu în Dumnezeu (în virtutea obişnuinţei, a tradiţiei) cu să crezi motivat, în cunoştinţă de cauză.

Dacă în privinţa necesităţii educaţiei religioase lucrurile sunt clare, atunci când se pune problema realizării ei concrete apar unele dificultăţi. Educaţia religioasă trebuie realizată în familie, în biserică şi în scoală. Mă voi referi decat la cazul şcolii - instanta expres abilitată pentru realizarea unei educaţii sistematice. Se ştie că religia este predată fie de preoţi, fie de profesori de religie pregătiţi special în acest sens. Imediat după 1989, atât şcoala cât şi preoţii au fost surprinşi oarecum nepregătiţi pentru întroducerea noilor conţinuturi. S-au putut constata unele gesturi de aversiune din partea instanţelor laice (inspectori, profesori care au contestat sau au minimalizat noua disciplină) dar şi suficiente exemple de amatorism şi conduite nedidactice din partea unor preoţi nepregătiţi din punct de vedere psihopedagogic. A fi bun teolog nu înseamnă automat că eşti şi un bun profesor de religie. În prezent, aceste cazuri sunt din ce în ce mai puţine; corpul profesoral a devenit permisiv şi chiar interesat de prezenţa preotului în şcoli, iar dascălii de religie sunt în curs de profesionalizare didactică. Drept dovadă faptul că din ce în ce mai mulţi absolventi de teologie urmează cursurile Departamentului pentru Pregătirea Cadrelor Didactice, astfel încat absolvenţii, indiferent ca devin preoţi, asistenţi sociali, profesori de literatură etc., pot preda şi religia. Desigur, nu toţi aceşti absolvenţi devin profesori de religie. Pregătirea psihopedagogică este însa o achiziţie benefică, ştiut fiind faptul ca teologul, prin tot ceea ce face, realizează în biserică şi înafara ei o educaţie aleasă la copii, tineri, adulti. Formarea iniţială a profesorilor de religie, ca şi a celorlalte categorii de cadre didactice, este perfecţionata prin stadii de formare continuă.

Atenţionarea faţă de calitatea pregătirii psihopedagogice a profesorului de religie nu constituie o "găselniţă" a formatorului de profesori, mânat de dorinţa ascunsă de a nu "scăpa din mâini" o activitate pe care ar dori s-o stăpânească ori din orgoliu profesional. Pledoaria laicului pentru ideea pregătirii metodice nu constituie o formă rafinată de intruziune sau de luare în stăpânire a unui domeniu care - ca pură specializare - rămâne, în continuare, de competenţa teologului. Vreau doar să întăresc ideea că e necesar să avem profesori de religie la fel de bine pregătiţi ca şi ceilalţi dascăli, care să nu se simtă izolaţi sau frustraţi atunci când discută sau sunt puşi în situaţia efectivă de a instrui şi educa. Stăpânirea limbajului psihopedagogic ca şi cunoaşterea în amănunte a mecanismelor de predare-învăţare constituie o obligaţie a tuturor celor care formeaza conştiinţele tinere. Nu se pot tolera în scoală gesticulaţii şi conduite ne-didactice, forme de abrutizare sau de constrângere a copiilor, experimentări sau rateuri - chiar şi când acestea se întamplă din inocenţă sau necunoaştere. După cum, nu este indicată nici translarea din biserică în şcoală a unor forme discursive (predica de pildă), care nu rezonează cu noul perimetru formator. Arsenalul metodologic, catehetic şi retoric desfăşurat în clasa de elevi se deosebeşte simţitor de cel la care apelează preotul în biserică.

În acelaşi timp, e clar că e nevoie de o restructurare a tehnicilor de intervenţie discursivă, de un nou limbaj pe care trebuie să-l adopte preotul-profesor în cursul unei lecţii. Alunecarea în expozeul impresionist, sentimentalist, ca şi recursul la clişee verbale obositoare, la “limbajul de lemn” născut şi în contextul teologic (care, desigur, nu trebuie confundat cu lexicul specializat, ce ţine de corpusul dogmatic, liturgic etc.) pot să afecteze interesul elevilor faţă de o disciplină de învăţământ de o profunzime şi importanţă formativă cu totul aparte. E de dorit o nouă stilistică şi o nouă retorica a discursului teologic, actualizat atât în ora de religie cât şi în afara ei.

2. Statutul profesional: preotul-profesor

Am putut constata, uneori, o usoara notă de condescendenţă în atitudinea clericilor faţă de laici în legătură cu implicarea acestora din urmă în problematica educaţiei religioase. Se dădea de înţeles că această chestiune ţine de oamenii bisericii şi mai puţin de laici. Atitudinea oarecum „tolerantă“ era însoţită şi de un apel consistent la citate biblice (deseori irelevante) şi de un expozeu patetic, centrat pe urmatoarea idee: daca ştii teologie şi faci apel la litera Bibliei nu ai cum să greşeşti. Tocmai că, poţi greşi astfel încât te poţi situa într-o derivă metodică, în ciuda eventualei fundamentări teologice a discursului educaţional pe care îl promovezi. Nu spun o noutate atunci când amintesc faptul că se poate foarte bine să fii un recunoscut specialist în teologie, să fii un excelent duhovnic sau trăitor în cele sfinte, dar să nu fii în stare sa transmiţi sau să-i formezi şi pe alţii în perspectiva valorilor pe care tu le întrupezi. Poţi să constitui un exemplu pentru alţii în ceea ce priveşte religiozitatea, dar nu eşti în stare să „exemplifici“, să comunici cu ceilalţi în aşa fel încit să-i aduci la aceeaşi atitudine existenţială. Ceea ce deranjant este această îndârjire a unor preoţi de a nu accepta sfatul sau „amestecul“ laicului în dimensionarea cu profesionalism a educaţiei religioase. Trebuie recunosct că pâna una alta, în domeniul educaţiei formale sau şcolare excelează profesorii laici şi că nu se poate face abstracţie de o experienţă acumulată, deosebit de relevantă, ce merită a fi însuşită şi de cei care predau religia. Dupa cum, şi cele mai importante voci în domeniul psihopedagogiei, s-au manifestat tot în perimetrul laic. Lipsa de experienţă didactică a preoţilor este o realitate care se cere a fi recunoscută, asumată şi depăşită.