Dinamica proceselor de reflectare rațională în plan ontogenetic

1.SPECIFICUL PSIHOLOGIC AL GÂNDIRII

Psihologia tradiţională recurge la o definiţie de tip descriptiv-explicativ a gândirii considerată fiind procesul psihic de reflectare a însuşirilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor, a relaţiilor dintre acestea, în mod mijlocit, generalizat, abstract şi cu scop, prin intermediul noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor. Se precizau, astfel, conţinutul informaţional al gândirii, formele ideal-subiective cu care operează ca şi o serie de caracteristici care o individualizează in raport cu procesele senzoriale. Psihologia contemporană, interesată intr-un grad mai mare de eficienţă, preferă o definiţie operaţională:

“Gândirea este un sistem ordonat de operaţii de prelucrare, interpretare şi valorificare a informaţiilor, bazat pe principiile abstractizării, generalizării şi anticipării şi subordonat sarcinii alternativei optime din mulţimea celor iniţial posibile.”(Golu, Dicu, 1972). După cum observăm, accentul cade pe dobândirea şi ordonarea informaţiilor, pe găsirea raspunsului la o situaţie critică, gândirea fiind determinată de situaţiile “saturate” problematic. Cele două definiţii sunt complementare, ele furnizându-ne principalele caracteristici psihologice ale gândirii. Acestea sunt:

- caracterul informaţional-operaţional;

- caracterul mijlocit;

- caracterul mijlocitor;

- caracterul generalizat şi abstractizat;

- caracterul finalist.

Gândirea este o succesiune de operaţii care duc la dezvăluirea unor aspecte importante ale realităţii şi la rezolvarea anumitor probleme în sensul de dificultăţi întâmpinate în calea atingerii unui obiectiv propus.

René Déscartes considera insă gândirea drept o calitate specifică spiritului, deci noi am gândi tot timpul. De fapt, marele gânditor pune semnul egalităţii intre termenii gândire şi conştiinţă (conştiinţa reflexivă în special).

Psihologia trebuie însă să distingă niveluri diferite de activitate.

Din definiţie reiese ca gândirea implică o succesiune de operaţii. Când spunem succesiune nu înseamnă că actul gândirii trebuie să dureze mult: ca şi în cazul percepţiei, implicarea lor se poate realiza extrem de repede, ca şi cum ar fi simultane (când întrevăd soluţia ,,dintr-o dată”). Alteori, rezolvarea presupune eforturi prelungite, ani de zile- aspect subliniat în descrierea actului de creaţie, în care gândirea este inclusă în mod organic.

2. TEORIA LUI JEAN PIAGET

Pierre Janet a descris numeroase ,,conduite” caracterizând diferite situaţii în care intervine gândirea. Pornind de la aceste idei, J. Piaget a izbutit să demonstreze că acţiunile mintale, operaţiile specifice gândirii provin din interiorizarea treptată a unor acţiuni pe care copilul le face mai întâi în mod real, în practica de fiecare zi. O dată formate, operaţiile asigură gândirii o mai mare mobilitate şi plasticitate. Există avantaje evidente în ,,a experimenta” mai întâi în plan mental: se face economie de timp, de materiale, nemaiincercând experienţe ce nu au sorţi de izbândă, dar mai ales putem realiza o mare variaţie de proceduri, care înlesneste descoperirea esenţialului, lucru evidenţiat de multe cercetări (P. Galperin- Rusia).

Gândirea abstractă se desfăşoară de obicei sub forma de controversă imaginată, sprijinită din când în când, pe evocarea unor fapte sau fenomene concrete. Până a ajunge la acest nivel de gândire exista o evoluţie indelungată şi plină de complicaţii, descrisă de J. Piaget pe baza numeroaselor convorbiri şi experimente efectuate cu copii de diferite vârste. El imparte procesul gândirii în mai multe etape (J. Piaget, 1965).

Prima etapă, de la naştere la 1an si 6 luni (sau 2 ani), e caracterizată ca fiind una senzorio-motorie, întrucât gândirea are loc numai în planul actiunii concrete şi are la bază combinarea de scheme de actiune care vor servi drept substructuri ale unor structuri operatorii şi noţionale ulterioare. Imporţanta acestui schematism senzorio-motor pentru formarea viitoarelor operaţii se verifică, între altele, prin faptul că la copiii născuti orbi, studiaţi sub acest raport de Y. Hatwell, insuficienţa schemelor de pornire cauzează până la adolescenţă o intârziere de 3-4 ani şi mai mult în ceea ce priveşte constituirea celor mai generale operaţii, în timp ce copiii deveniţi orbi mai târziu nu prezintă un decalaj atât de mare.