Inteligența Afectivă

Inteligenţa afectivă

Problematica existenţei umane oscilează între bun şi rău, alb şi negru, om-geniu, materie-spirit,existenţă-inexistenţă,semnificaţie-nonsemnificaţie,gandire-afectivitate Desigur multe curente psihologice combat existenţa afectivităţii ca un fenomen de sine stătător care se naşte, se dezvoltă (în funcţie de mediul de apartenenţă, de grupul de apartenenţă, de obiectele de reflectare, de conceptia despre lume si viaţă) se formează ca şi inteligenţă de exemplu, în timp, prin acumulare de informaţii, filtrare a condiţiilor externe prin intermediul posibilităţilor interne etc.

Definirea inteligenţei poate fi găsită în studii sau cărţi ce tratează unul din aspectele inteligenţei, cauze sau efecte ce derivă din acestea. Descartes, însă a venit cu o definiţie pe cât de complexă, pe atât de apropiată de înţelegerea modernă a inteligenţei: "mijlocul de a achiziţiona o ştiintă perfectă privitoare la o infinitate de lucruri”. Această definire intuieşte cele două poziţii actuale ale noţiunii de inteligentă: sistemul complex de operaţii şi aptitudinea generală. Inteligenţa ca sistem complex de operaţii care condiţionează modul general de abordare şi soluţionare a celor mai diverse situaţii şi sarcini problematice, are în vedere operaţii şi abilităţi cum ar fi: adaptarea la situaţii noi, deducţia şi generalizarea, corelarea şi integrarea într-un tot unitar a părţilor disparate, consecinţele şi anticiparea deznodământului, compararea rapidă a variantelor de acţine şi selectarea celei optime.

Când conceptul de inteligenţă a început să capete amploare în stiinţa psihicului, curentele psihologice s-au concentrat pe aspecte cognitive, ca memoria sau soluţionarea unor probleme (gandirea). În acelaşi timp, au apărut şi alţi cercetători care au început să se concentreze pe aspectele non-cognitive: „capacitatea globală a individului de a acţiona în vederea atingerii unui anumit scop, de a gandi raţional şi de a se adapta eficient mediului în care trăieşte” (David Wechsler). Wechsler face referire la elemente ale intelectului şi elemente ale non-intelectului, încă din 1940 - la factori afectivi, personali şi sociali. Mai departe susţine că aceste abilităţi ale non-intelectului sunt esenţiale în prezicerea succesului unei persoane în viaţă: „principala necunoscută este dacă abilităţile afective (elementele non-intelecte) reprezintă factori majori ai inteligenţei generale. Părerea mea este nu numai că reprezintă, ci şi că sunt foarte importanţi. Am încercat să demonstrez că, pe langă factori ai intelectului, există şi factori ai non-intelectului care determină un comportament inteligent. Dacă observaţiile mele sunt corecte, acest lucru ar însemna ca nu ne putem astepta la a fi capabili în a masura inteligenţa integral pană când testele noastre nu vor include şi aceşti factori.”

De altfel Weschler nu a fost singurul cercetător care a identificat aceste aspecte non-cognitive ale inteligenţei ca fiind importante pentru capacitatea de adaptare şi pentru atingerea succesului. Robert Thorndike, de exemplu, vorbea despre „inteligenţa socială” pe la sfarşitul anilor 30 (Thorndike & Stein). Însă până în anii 80, când Howard Gardner a început să vorbească despre „inteligenţa multiplă”, opiniile acestora nu au fost luate în considerare. Gardner susţinea că atât inteligenţa „interpersonală”, cât şi cea „intrapersonală” ocupă un loc la fel de important ca şi ceea ce considerăm noi IQ-ul şi testele prin care se masoară acesta.

În 1985, un absolvent al unui colegiu de arte liberale alternative din Statele Unite a scris o lucrare de dizertaţie în care se includea termenul de “inteligenţă emoţională”.

Apoi în 1990, a fost publicată lucrarea a doi profesori americani, John Mayer (Universitatea din New Hampshire) şi Peter Salovey (Yale), care încercau să dezvolte o metodă de măsurare a diferenţelor dintre oameni în ceea ce priveşte abilităţile în domeniul emoţiilor. Ei au demonstrat că unii oameni sunt mai pricepuţi în a identifica propriile sentimente, a sentimentelor celor din jur şi în rezolvarea problemelor ce au conotaţii emoţionale. În următorii zece ani, cei doi profesori dezvoltă două teste care încearcă să măsoare cât mai exact ceea ce ei numesc “inteligenţa noastră emoţională”. Datorită faptului că publicaţiile celor doi s-au facut şi au circulat mai mult în mediul academic, numele şi rezultatele cercetărilor lor nu sunt foarte cunoscute.

În schimb, persoana al carui nume revine pe buzele tuturor în momentul în care se vorbeşte de “inteligenţa emoţională” este Daniel Goleman, doctor în psihologie neurocognitivă la Harvard. După numeroase studii, cercetări şi publicaţii pe această temă. în 1995, a apărut cartea “Inteligenţa Emoţională”. Începand cu anul 1995, datorită unei campanii susţinute de promovare a acestei cărţi, inteligenţa emoţională a devenit unul dintre conceptele cele mai dezbătute în Statele Unite şi nu numai.

În cartea sa, Goleman prezintă o multitudine de informaţii interesante legate de creier, emoţii şi comportament: în esenţă, oamenii posedă două creiere şi respectiv două minţi: una raţională şi una emoţională. Inteligenţa emoţională - ale cărei componente sunt: autocunoaşterea, auto-reglarea, auto-motivarea, empatia şi abilitatea de a stabili relaţii cu ceilalţi, determină modul în care ne descurcăm cu propriile emoţii, dar şi cu ale celorlalţi.

Goleman arăta, bazându-se pe o analiză facută pe mii de bărbati şi femei, că în ceea ce priveşte inteligenţa emoţională, femeile nu sunt mai "deştepte" decât bărbaţii şi nici bărbaţii nu sunt superiori femeilor, fiecare având un profil personal, cu puncte forte şi puncte slabe, în fiecare din domeniile inteligenţei emoţionale. De asemenea, arăta că nivelul nostru de inteligenţă emotională nu este fixat genetic şi nici nu se dezvoltă numai la inceputul copilariei. Inteligenţa noastră emoţională determină potenţialul pe care îl avem pentru a învăţa abilităţi practice bazate pe cele cinci elemente ale inteligenţei emoţionale: auto-cunoaşterea, auto-motivarea, auto-reglarea, conştiinţa socială şi abilităţile sociale. Fiecare element are o contribuţie unică la performanţa obţinută la locul de munca dar şi inter-relaţionează, în acelaşi timp, într-o anumită măsură, cu celelalte.

Competenţa emoţională - care combină gândirea cu simţirea, arată cât din acel potenţial am translatat în abilităţile pe care le avem la serviciu.Celor cinci dimensiuni ale inteligenţei emoţionale le corespund 25 de competenţe emoţionale, însă nimeni nu le însumează pe toate. Pentru a atinge performanţe remarcabile e nevoie să avem doar câteva din aceste competenţe - în jur de şase - şi trebuie ca acestea să fie dispersate în toate cele cinci domenii ale inteligenţei emoţionale:

- Constiinţa de sine: auto-observarea şi conştientizarea sentimentelor pe măsura ce acestea apar. Îţi conştientizezi propriile emoţii şi cauza acestora- poţi face legătura între ceea ce simţi, gândeşti, spui şi faci. Eşti conştient de sentimentele care îţi pot afecta performanţele; te ghidezi după valori şi obiective personale.Îţi cunoşti şi eşti conştient de punctele tari şi slabe. Înveţi din experienţele anterioare, eşti deschis spre feed-back, perspective noi, eşti auto-didact.Toate acestea duc la încredere de sine, la dobândirea capacităţii de şti să te faci observabil, să iei decizii, în ciuda unor presiuni sau incertitudini, să te afirmi.

- Controlul emoţiilor: auto-controlul emoţiilor astfel încât ele să fie adaptate situaţiei; conştientizarea cauzei care a generat un anumit sentiment; găsirea de metode de a controla temerile şi neliniştile, mania şi tristeţea. Prin auto-control iţi poţi depăşi uşor pornirile impulsive sau frustrările, iţi poţi păstra calmul chiar şi în cele mai tensionate momente, gândeşti şi te poţi concentra chiar şi sub presiune. Astfel optezi să acţionezi etic şi impecabil îţi câştigi încrederea prin autenticitate şi originalitate.

- Auto-motivarea: canalizarea emoţiilor înspre atingerea unui anume scop; susţii anumite principii în care crezi, chiar dacă nu sunt împărtăşite de restul majorităţii; îţi iei angajamente şi îţi ţii promisiunile, te simţi responsabil pentru atingerea obiectivelor personale. Îţi propui obiective îndrăzneţe şi îţi asumi riscuri, cauţi orice informaţie pentru soluţii noi, înveţi cum să-ţi îmbunătăţeşti performantele.