Principii Conceptuale Privind Schizofrenia

1.1 Evoluţia conceptului de schizofrenie.

Istoricul conceptului de schizofrenie se împleteşte strâns cu cel al principalelor probleme clinice şi teoretice ale psihiatriei şi mai ales cu cel al dezvoltării tendinţei clinico-nosologice. Din cele mai vechi timpuri s-a observat că unele dintre psihozele acute se

vindecă, altele se cronicizează iar alte demenţe evoluează simplu, fară fenomene acute (Petrescu, V.; Stefan Nica-Udangiu si Lidia Nica-Udangiu, 1983). Dintre toate simdroamele majore, schizofrenia este de departe cel mai dificil de definit şi descris. Principalul motiv al acestei dificultăţi este acela că în ultimii o sută de ani au fost susţinute în diferite ţări şi de către diferiţi psihiatrii numeroase concepţii, extrem de divergente asupra schizofreniei.

Schizofrenia este “cunoscută în general ca o afecţiune psihică cu evoluţie îndelungată, continuă, intermitentă sau remitentă a cărei expresivitate clinică complexă şi polimorfă are drept caracteristică esenţială disocierea autistă a personalităţii” (Petrescu, V.; Stefan Nica-Udangiu si Lidia Nica-Udangiu, 1983, pg 268).

Etiologic, termenul înseamnă scindarea, disocierea minţii (din limba greacă schizein – a despărţi şi fren- minte). Conceptul de schizofrenie este amplu definit şi în dicţionarul de psihologie (Sillamy, Norbert, 1996) care descrie schizofrenia ca o stare patologică definită printr-o ruptură de contact cu lumea înconjurătoare, retragerea din realitate, precum şi printr-o gândire autistă. Termenul de tulburare de schizofrenie “regrupează un ansamblu de tulburări cum sunt: idei delirante (furtul de idei); halucinaţii auditive (o voce comentează ideile subiectului); un raţionament ilogic; indiferenţă afectivă; izolare socială; o conduită stranie, acumularea de excremente acasă, discursul în public” (Sillamy, Norbert, 1996, pg 150).

Termenul de schizofrenie este introdus de către Eugen Bleuler (1911, apud Neveanu Popescu, Paul, 1978) şi desemnează un grup de psihoze majore caracterizate prin disocierea personalităţii, alterarea gândirii, afectivităţii şi relaţiilor cu ceilalţi. Autorul mai sus citat, pune la baza conceptului de schizofrenie scindarea funcţiilor psihice. Importanţa operei sale constă şi în formularea primei teorii asupra formării simptomelor clasificate în:

- simptome primare ca: semne somatice, stări depresive şi maniacale, halucinaţii şi stereotipii, asocieri confuzionale a ideilor.

- simptome secundare ca: disociaţia gândirii, ambivelenţa, delir, tulburări de memorie şi orientare.

Înainte de definirea şi introducerea termenului de schizofrenie de către Eugen Bleuler (apud Petrescu, V.; Stefan Nica-Udangiu si Lidia Nica-Udangiu, 1983), o serie de psihiatrii notau că în ceea ce se definise prin "dementă precoce" de către Kraepelin (Benjamin Sadock si Virgiania Sadock, 2007) nu era atât vorba de demenţă în sensul slăbirii afective intelectuale globale, progresive şi ireversibile, cât şi de o disociere a vieţii psihice, a unităţii sale şi în ultimă instanţă de o dezorganizare a unităţii personalităţii. Întelegerea somatică şi însuşi cadrul bolii psihice cuprinsă de Eugen Bleuler sub denumirea de “schizofrenie” a suferit numeroase încercări de remaniere a conţinutului şi limitelor sale.

Considerând realitatea clinică a schizofreniei în lumina psihopatologiei

dinamice şi făcând abstracţie de criteriile de evoluţie cronică şi dernenţă afectivă,

Eugen Bleuler (apud Petrescu, V.; Stefan Nica-Udangiu si Lidia Nica-Udangiu, 1983), a stimulat extensiunea aproape nelimitată a noţiunii de schizofrenie. Astfel, toate maladiile mentale, cu exceptia psihozelor maniaco-depresive, nevrozelor, epilepsiilor şi bolilor psihice organice, intrau în grupa schizofreniilor.

Suprapunearea noţiunii de schizofrenie peste cea de “dispoziţie caracterială schizoidă” (Kretschmer apud Athanasiu, Andrei, 1983)şi peste noţiunea de “pierdere a contactului cu realitatea” (Minkowski, 1927 apud Florin Tudose, Catalina Tudose si Letitia Dobranici, 2002, pg 45) a sporit extinderea exagerată a limitelor ei. Incertitudinea asupra delimitării acestei “realităţi imense” a incitat totuşi la conturarea unor variante, dacă nu perfect acoperite clinico-genetic, cel puţin naţional. Asfel, din cadrul “schizofreniei” ca boală au fost delimitate aşa-zisele stări schizoforme (Kaher, 1921 apud Jacques-Postel, 1998) “reacţiile schizofene” (1920, Popper apud ), “psihozele schizoide” (1929, Berze şi Gruhle apud) la care se adaugă “constituţia schizoidă” (1919, Kretschmer apud Athanasiu, Andrei, 1983). Lahgferldt Gerrard, în anul 1937 (apud Enachescu, C., 1979) introduce conceptul de “psihoze schizofreniforme” făcând distincţia între procesul schizofren şi reacţia schizofrenă. Autorul afirmă că noţinunea de “proces schizofren” se suprapune conceptului vechi de “demenţă precoce”, iar cea de “reacţie schizofrenică” de care ne vorbeşte Popper (apud ), celui de “simptom complex”. Acestei ultime forme nu i-ar caracteristică existenţa trăsăturilor schizoide de personalitate, iar psihoza ca atare ar fi determinată de factori psihotraumatizanţi. Din punct de vedere prognostic se consideră că reacţiile schizfrene se deosebesc de obicei prin remisiunile fără defect. S-a creat apoi conceptul de “ somatoză schizofrenică” ce avea să sprijine ideea unităţii eredo-biologice a schizofreniei, iar pe baza cercetărilot genetice, Luxenburger (1936 apud ) susţinea transmiterea ereditară de tip recesiv, în timp ce Lidz (1967 ) nega unitatea eredo-biologică şi susţinea transmiterea de tip dominant. După cercetări minuţioase asupra comportamntului exterior, asupra tipurilor de acţiune, de comportament al bolnavilor, reprezentanţii scolii germane (Wernieke, Kbist, Leonhard apud apud Michael Gelder, Dennis Gath si Richard Mayou, 1994) clasifică schizofreniile astfel: