Recenzie - Curajul de a fi tu însuți de Jacques Salome

Cartea pe care am ales-o este cea a lui Jacques Salome, intitulată “Curajul de a fi tu însuţi”. Prin această lucrare, autorul încearcă să ne introducă în arta comunicării, pentru a pune bazele unor relaţii vii şi armoniose cu sine şi cu ceilalţi.

Prin prezentarea propriilor experienţe şi descoperirile cotidiene ale existenţei sale, el ne oferă repere pentru a explora zonele de umbră ale personalităţii noastre, capcanele şi neînţelegerile din relaţia cu sine şi cu ceilalţi.

Această carte este structurată în 17 capitole, fiecare având un nume sugestiv.

Primul capitol, numit “Naşterile din viaţa mea” ne expune etapele parcurse în dezvoltarea autorului. El le numeşte “naşteri, apariţii şi venire pe lume”. Fiecare dintre acestea reprezintă în acelaşi timp pilon de susţinere, impuls şi chemare pentru o viata mai plină. Apoi ne ilustrează naşterile care i-au marcat viaţa, ca de exemplu, naşterea întru gelozie, naşterea întru prietenie, naşterea întru îndrăgostire, naşterea întru lectură şi relaţionalizare, naşterea întru comunicarea relaţională, naşterea întru iubire şi sexualitate, naşterea întru creaţie, naşterea întru paternitate.

Prima naştere cunoscută de autor a fost cea întru gelozie, confuzie şi haos, în momentul venirii pe lume a fratelui său. Totul în jur se schimbase, nu mai simţea afecţiune nici măcar din partea mamei sale. Acum, la maturitate, şi-a dat seama că era iubit, că i se acorda atenţia necesară, dar pentru sensibilitatea unui copil de patru ani a fost o experienţă teribilă.

O altă naştere din viaţa acestuia a fost cea întru prietenie. Atunci când a cunoscut un vecin care i-a devenit prieten “de viaţa şi de moarte”. Alături de el a descoperit ce înseamnă să ai încredere, să îţi respecţi cuvântul dat.

Lectura a devenit foarte importantă în viaţa sa atunci când s-a îmbolnavit de tuberculoză osoasă şi a stat într-un sanatoriu, ţintuit la pat vreme de patru ani. La acel sanatoriu a descoperit libertatea pe care ţi-o ofera lectura, posibilitatea de a te identifica cu eroii, de a crea lumi.

Autorul afirma că în adolescenţă era un adevarat infirm în a relaţiona, un handicapat al cuvintelor. În viaţa de adult însă, a descoperit puterea cuvintelor şi a ideilor, bogăţia schimbului de idei, iar personalitatea lui devenea tot mai fermă.

“Zone de umbră sau zone de confuzie din personalitatea noastră”, cel de-al doilea capitol al lucrării, descrie cele două tipuri de componente ale potenţialului psihologic şi relaţional al fiecăruia, componentele pozitive, care ar putea contribui la iluminarea vieţii noastre şi componentele negative care sunt capabile să ne îngreuneze sau să ne intunece existenţa cu zone de umbră şi de dificultăţi. Îmbinarea acestor tipuri de componente conturează personalitatea noastră şi relaţiile cu lumea şi cu ceilalţi.

În cel de-al treilea capitol, “Violenţe, răni şi suferinţe” ne este explicată confuzia pe care o facem între violenţă şi suferinţă, între cauză şi efect, între origine şi urmare. Trebuie să reflectăm asupra faptului că atunci când cineva spune sau face ceva care ne răneste nu înseamnă că el devine automat cauza rănii noastre. În acel moment nu ceea ce spune sau face celalalt ne răneste sau ne dezechilibrează, ci se atinge un punct sensibil, deja rănit, reactivându-se o rana mai veche si care devine insuportabila.

Atunci când răspunsurile primite de la cei din jur nu sunt conform aşteptărilor noastre, acestea se vor transforma în violenţă şi vor produce în noi răni profunde. Plăcerea de a poza în victimă nu favorizează nici responsabilizarea, nici luciditatea care ar putea permite uitarea mai rapidă a suferinţelor, a resentimentelor. Chiar şi după iertare, rana a fost acoperită, dar ea va ramane intactă şi nu se cicatrizează, reactivându-se la cel mai mic incident.

Din capitolul 4 , “Repetiţiile din viaţa noastră: fidelităţi, misiuni reparatorii, injoncţiuni”, putem reţine faptul că repetiţia comportamentelor, a atitudinilor atipice sau jenante, a simptomelor, este unul dintre limbajele prin care se exprimă fidelităţile, misiunile reparatorii sau supunerea faţă de injoncţiuni impuse de către persoanele importante din viaţa noastră asupra copiilor care am fost.

Capitolul 5, “De la fidelitatea faţă de celălalt la fidelitatea faţă de sine”, porneşte de la ilustrarea fidelităţii faţă de celalalt, eu, tu şi o parte de necunoscut şi de mister legată de evoluţia posibilă a fiecaruia, descoperind apoi ce înseamnă fidelitatea faţă de sine, la care se ajunge numai printr-o bună cunoastere a propriei persoane, prin clarificarea imaginilor, prin limpezirea temerilor, prin recuperarea unei exprimări proprii, dar mai ales prin adoptarea unei poziţii ferme în întâlnirea cu celălalt.

Următorul capitol, “Doliile succesive din viaţa noastră”, ne prezintă viaţa ca o serie de naşteri, renunţări şi riscuri de a ne despărţi, de a ne diferenţia de fiinţele dragi nouă. Trebuie să stabilim distanţa corectă între noi şi ceilalţi. Numai asa putem învăţa să ne despărţim de cei apropiaţi, putând rămâne un tot. Trebuie să fim conştienţi şi să acceptăm că sentimentele se pot schimba în timp. Toate despărţirile din viaţa noastră este bine să le trăim ca pe nişte semne vii ale depaşirii de sine şi nu ca pe nişte separări.

Câteva demersuri de conştientizare pentru dezvoltarea curajului de a fi tu însuţi sunt acelea de a putea să exprimi ce ai în interior, în orice context, în mod liber, fără vinovăţie, constrângeri sau represie imaginară, să recunoşti şi să exprimi sentimentele de iubire pe care le ai, să recunoşti şi să exprimi trăirile negative pe care le ai, să recunoşti şi să exprimi ceea ce este bun în relaţiile tale şi ce nu este bun, să îţi asumi riscul de a spune da, de a te angaja, adică de a merge mai departe, să îţi asumi riscul de a spune nu, de a refuza, nu prin opoziţie faţă de celălalt, ci printr-o poziţie de afirmare, să iesi din fidelitatea faţă de părinţii tăi pentru a dezvolta fidelitatea faţă de tine însuţi.