Personalitatea Cadrului Didactic

1. DEFINIŢIA ŞI CARACTERISTICILE PERSONALITĂŢII

În viaţa de zi cu zi de multe ori sunt folosiţi termenii de persoană şi personalitate, sensul comun al acestuia din urmă fiind o însuşire sau calitate pe care cineva o poate avea sau nu. Dar utilizarea lor ca termeni psihologici necesită o definire mai exactă a personalităţii.

Se pune întrebarea "Ce este personalitatea?". În opinia lui P.Fraisse istoria psihologiei, între anumite limite, se confundă cu istoria răspunsurilor la această întrebare fundamentală. Înainte de a defini personalitatea trebuie să definim persoana.

Persoana înseamnă individul uman concret. Personalitatea însă, este o construcţie teoretică elaborată de psihologie, în scopul înţelegerii şi explicării modalităţilor de fiinţare şi funcţionare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim persoana umană.

În literatura de specialitate şi nu numai, există numeroase definiţii ale personalităţii, fiecare surprinzând câteva aspecte ale acestui concept atât de vast.

În "Dicţionar de Psihologie" de Norbert Sillamy personalitatea este definită asfel: "( ) element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o altă persoană."

Pentru sociologie personalitatea este "expresia socioculturală a individualităţii umane." ("Dicţionar de Sociologie" - coord. C. Zamfir, L. Vlasceanu)

Între nenumaratele definitii ale personalităţii, G. W. Allport dă propria definiţie în lucrarea "Structura şi dezvoltarea personalităţii", încercând cum spune "( ) nu să definim obiectul în funcţie de metodele noastre imperfecte".

"PERSONALITATEA este organizarea dinamica în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic."

1.1. STRUCTURA PERSONALITĂŢII

Din întreaga analiza reiese că prin concurenţa factorului endogen cu cel exogen, se ajunge la un rezultat al dezvoltării depline şi unitare a însuşirilor persoanei, la o construcţie proprie prin care cineva se distinge ca individualitate manifestându-se printr-un comportament tipic şi unic, deci ca personalitate.

Personalitatea se caracterizează prin două trăsături fundamentale: prin stabilitate, ceea ce înseamnă o modalitate de exteriorizare şi de trăire interioară relativ neschimbată în timp, şi prin integrare, adică prin formarea unei unităţi şi totalităţi psihice. Stabilitatea prezintă anumite limite, purtând numele de plasticitate şi reprezentând posibilitatea de reorganizare a personalităţii, pentru că persoana sa poate face faţă unor schimbări capitale ale condiţiilor de viaţă şi să se adapteze la ele. Privită ca formă de organizare cu o anumită funcţionalitate, ca sursă a unei dinamici, personalitatea este în fond aşa cum s-a anticipat, o structură.

În descrierea ştiinţifică a personalităţii, psihologia apelează la conceptele de structură şi de proces. Structurile sunt aranjamente, organizări mai mult sau puţin stabile ale unor părţi în cadrul sistemului; procesele sunt funcţii ce se evidenţiază prin intermediul părţilor. Personalitatea ne apare ca un ansamblu de structuri; structura fiind un ansamblu autoechilibrat şi, deci, relativ invariant de relaţii. Schimbările care se produc în cadrul interacţiunii cu condiţiile concrete de mediu alcătuiesc procesele sau dinamica actuală a personalităţii. Multe dintre structurile care alcătuiesc sistemul general al personalităţii, nu sunt direct observabile sau măsurabile, ci se relevă prin eforturi teoretice, de abstractizare convenţională, apărând astfel ca modele ipotetice.

Se emite principiul evidenţei comportamentale a structurilor şi proceselor personalităţii. Reacţiile comportamentale care se folosesc în calitate de mesaje ale conţinutului intern al personalităţii, sunt foarte diferite: reacţii involuntare, de natură reflex-necondiţionată, care intră în categoria expresiilor emoţionale, manifestări empatice, relatări verbale, produsele activităţii etc. Fiecare dintre aceşti indicatori externi dobândeşte o anumită valoare informaţională în aproximarea structurilor particulare sau generale ale personalităţii, dar nici unul nu le exprimă integral. De aceea, se impune colaborarea lor