Aptitudinea Pedagogică a Profesorului Văzută prin Prisma Stilului de Management

INTRODUCERE

Considerate insuşiri fizice sau psihice care asigură reuşita într-o anume activitate, aptitudinile constituie componente ale personalităţii. Orice activitate umană, pentru a fi eficientă trebuie susţinută de aptitudini, capacităţi, motivaţii. Aptitudinea pedagogică este un ansamblu de calităţi necesare unei persoane care exercită profesiunea de educator, o serie de insuşiri psiho-fizice ale cadrului didactic ce facilitează succesul, performanţa în munca cu elevii.

Un bun invăţător, ca să-şi cunoască cât mai bine elevii, să le transmită noile cunostinţe corect prin metode cât mai variate, să aibe rezultate foarte bune în procesul de predare-învăţare, trebuie să detină anumite aptitudini pe care le voi clasifica şi le voi dezbate în capitolele ce urmează.

Pe parcursul lucrării voi vorbi despre conceptul de aptitudine în general, categoriile de aptitudini şi dezvoltarea lor. Voi încerca să dezvolt conceptul de aptitudine pedagogică, insistând pe trăsăturile de personalitate ale învăţătorului.

Am ales acestă temă pentru ca în ultimii ani, pregătirea cadrelor didactice pentru ciclul primar se realizează şi la nivel de Colegii Pedagogice Universitare şi pentru că multe cadre didactice sunt necalificate, suplinitori, mai ales în mediul rural.

Pentru ca succesele în activitatea unei şcoli depind în mare măsură de conducătorul ei, voi urmări, printr-un chestionar, părerea unor directori de scoală, cu experientă, mai nou manageri şcolari. Acest chestionar urmăreşte cunoaşterea portretului acţiunilor învăţătorului/institutorului.

Având în vedere că învăţătorul predă toate disciplinele el trebuie să aibă un bagaj larg de cunoştinţe, să posede cunostinţele de bază la toate obiectele de învăţământ, să fie specializat pentru a lucra cu copiii de 7-11 ani, un bun psihopedagog, bun organizator, cu multă dăruire faţă de activitatea sa, multă dragoste pentru copii. Nu poţi exercita această meserie de profesor dacă nu ai o pregătire temeinica de specialitate, nu poţi pregăti pe alţii dacă tu nu eşti bine pregătit. În opinia directorilor cea mai bună îmbinare de specializări a fost educator-învăţător.

Pentru că voi urmări cunoasterea portretului acţiunilor cadrului didactic, cele mai semnificative acţiuni specifice activităţii învăţătorului/instituitorului sunt: să proiecteze activitate didactică, să controleze zilnic elevi, să pătrundă în gândirea lor, să stabilească adecvat relaţii cu copiii, să observe semnele dezvoltării elevilor.

Dacă toate aceste calităţi sunt dezvoltate peste nivelul mediu şi sunt bine armonizate ele pot favoriza apariţia în timp a tactului pedagogic ce-l ajută pe învăţător să-şi organizeze eficient munca, să aibă atitudini adecvate faţă de elevi în diverse situaţii. Ca în orice alt domeniu creaţia necesită şi în activitaţile cadrului didactic mult efort, flexibilitate, fluiditate a gândirii, exigentă faţa de sine.

Cum învăţătorul este cel dintâi care transmite generaţiilor tinere primele cunostinţe, le îndrumă primii paşi, consider că citind această lucrare ne vom da seama dacă avem acele calităţi şi aptitudini necesare pentru a fi un bun învăţător.

CAPITOLUL I

CONCEPTUL DE APTITUDINE

1.1. Definirea aptitudinilor

În structura de ansamblu a personalităţii omului nou, aptitudinile trebuie să deţină un loc important constituind subsistemul său executiv, responsabil de cantitatea şi calitatea produselor activităţii, ceea ce face ca dezvoltarea lor să apară pentru munca educativă ca un obiect de strictă necesitate.

Termenul „aptitudine” derivă din latinescul aptus „apt de ” şi defineşte o dispoziţie nativă sau dobândită pentru ceva.

Bonnardel, Werner I.F.F. ş.a.(după Victor Oprescu) consideră că în studiul aptitudinilor pot fi identificate trei etape distincte.

Prima etapă este cuprinsă între sfârşitul secolului al XIX-lea şi anul 1920. În această etapă, definită ca dogmatică, preocupările au fost orientate înspre problemele genezei şi naturii aptitudinilor. Prima etapă a fost dominată de ipoteza caracterului înnăscut al aptitudinilor, ipoteză iniţiată de Galton.

A doua etapă cuprinsă între anii 1920-1936 este denumită eseistă. În această etapă, atenţia a fost orientată spre analiza şi descrierea diverselor caracteristici structurale şi operaţionale ale aptitudinilor, mai cu seamă ale celor profesionale tehnico-industriale.

A treia etapă, denumită structuralistă, se defineşte prin intensificarea investigării complexelor caracteristici ale aptitudinilor, a ponderii factorilor ce le caracterizează, precum şi prin elaborarea diverselor mijloace de testare a factorilor structurali ai aptitudinilor.

Problematica aptitudinilor, impusă atenţiei încă în condiţiile dezvoltării marii industrii, deci ale adâncirii diviziunii muncii, având deci un oarecare istoric, este şi azi însă destul controversată, ea denotă încă multe neclarităţi, unele începând chiar cu terminologia. În această idee, în diferite limbi, au circulaţie o mulţime de termeni (aptitude, ability, capacity etc.), termeni utilizaţi sau acceptaţi frecvent cu acelaşi sens, dar care nu desemnează aceeaşi realitate şi care, cum observă N. Jurcău nu precizează în suficientă măsură legătura intrinsecă dintre premisele ereditare şi rezultatele obţinute pe baza exercitării unei activităţi adecvate. (16)

Aptitudinile reprezintă însuşirile psihice şi fizice relativ stabile care-i permit omului să efectueze cu succes anumite forme de activitate.

O aptitudine izolată oricare ar fi, nu poate singură să asigure succesul într-o activitate sau alta. Oricât ar fi de dezvoltat spiritul de observaţie, această singură aptitudine nu poate să asigure obţinerea unor succese însemnate în literatură, pictură, botanică sau în diferite ramuri ale activităţii, în care această aptitudine este necesară. Efectuarea cu succes a unei activităţi depinde de un şir întreg de aptitudini. Astfel, pentru îndeplinirea cu succes în munca pedagogică sunt necesare următoarele: o concepţie înaintată despre lume, un fin spirit de observaţie, interese multilaterale, multă răbdare, dragoste pentru copii, capacitatea de exprimare clară, uşoară şi expresivă, etc. Orice aptitudine se realizează prin procese; acestea, uneori, sunt mai numeroase şi mai variate, iar, alteori, în cazul altor aptitudini, pot fi mai reduse la număr şi mai variate. Rezultă că acelaşi fenomen psihic, sub un anumit aspect, poate fi considerat ca proces, iar sub alt aspect poate fi privit ca aptitudine. De exemplu, întipărirea, păstrarea şi reactualizarea informaţiei se numesc procese ale memoriei, iar capacitatea organismului de a realiza aceste procese, cu performanţe superioare, se consideră aptitudine. Orice proces psihic raportat la funcţia sau la performanţa, la rezultatul său, dobândeşte caracterul de aptitudine.(22)

Orice copil dezvoltat normal este capabil să-şi însuşească materialul predat în şcoală, dar randamentul fiecăruia este diferit, fiind în funcţie de aptitudinile pe care şi le-a format în decursul procesului instructiv-educativ. Este un fapt binecunoscut că într-o clasă nu toţi elevii posedă aptitudini pentru literatură, matematică, muzică, desen etc. deşi toţi sunt capabili să-şi asimileze materialul cerut de programa de învăţământ. Aşa, de exemplu, unii elevi expun, la literatură, materialul în mod curgător cu lux de amănunte, cu digresiuni interesante, judicios integrate în structura lecţiei, într-un stil colorat, variat şi atrăgător, iar compunerile lor se deosebesc vizibil prin noutate şi structurarea originală a ideilor, profunzimea sentimentelor, alţii redau acelaşi material în mod plat, fără originalitate, repetând ceea ce au învăţat aidoma textului din manual. Primii au ajuns la acest randament superior datorită aptitudinii pe care o posedă pentru literatură. Acest lucru este valabil pentru orice talent pentru orice domeniu.

Prezenţa aptitudinilor se constată pe de o parte prin uşurinţa şi rapiditatea cu care se execută o anumită activitate, pe de alta, printr-un randament superior mediei. Trebuie relevat faptul că noţiunea de randament se referă atât la cantitate, cât şi la calitate. La aceste caracteristici Leites adaugă şi înclinaţia spre muncă.