Criminalitatea și Tratamentul Penal al Minorilor

Criminalitatea şi tratamentul penal al minorilor

I. Consideraţii generale

Problema criminalităţii minorilor este una cheie în criminologie. De altfel, problema a stârnit nu doar interesul juriştilor, ci şi al psihologilor, pedagogilor. Necesitatea de viziuni noi asupra acestei probleme e vădită. Dacă o vom neglija azi, mâine vom avea o generaţie tânără de infractori – oameni care şi-au ratat viitorul nu numai din propria vină, ci şi din cauza indiferenţei sociale generale, precum şi a celor chemaţi să le faciliteze integrarea în ambianţa socială, marcată actualmente de procese perturbatorii.

Criza adolescenţei intensifică tendinţele de autocunoaştere, identificare şi afirmare. În opinia cercetătorilor, adolescenţii manifestă un interes sporit pentru fenomenul social. Fiind conştienţi de lacunele pe care le au la acest capitol, ei se angajează cu curiozitate excesivă în perceperea şi evaluarea ambianţei.

În acest context, cercetătorul rus E. Enikeev distinge:

− Reacţia de protest faţă de cerinţele sporite, de lipsa de atenţie din partea adulţilor, sau invers, de interdicţii abuzive, care pot provoca o stare de înstrăinare, tendinţa de a părăsi casa, vagabondajul, iar uneori chiar un comportament antisocial;

− Reacţia de negare a modelului propus de adulţi;

− Reacţia de compensare a insuccesului într-un anumit domeniu;

− Reacţia de hipercompensare, de afirmare într-un domeniu extrem de dificil;

− Reaţia de emancipare, de eliberare de standardele impuse de adulţi într-o formă radicală, manifestată prin negarea valorilor şi a normelor cu caracter social;

− Reacţia de aderare la grup, în special la cel al semenilor;

− Reacţia de pasiune faţă de un anumit domeniu, care duce la formarea unei subculture specifice adolescenţilor.

Cercetătorii Eleonora şi Sheldon Gluck, studiind două loturi de minori (delincvenţi şi nedelincvenţi), au evidenţiat următoarele deosebiri:

− Din punct de vedere temperamental, delincvenţii sunt mai energici, mai impulsivi, agresivi, distructivi, adesea chiar sadici;

− Au o constituţie cu precădere mezomorfică (atletică);

− Tind spre exprimări directe, nu împărtăşesc valorile şi normele sociale;

− Provin în special din familii instabile sub aspect afectiv, lipsite de ţinută morală.

După cercetătorul român N. Mitrofan, delincvenţii juvenili pot fi clasificaţi în funcţie de o serie de criterii:

− Prezenţa sau absenţa intenţiei;

− Numărul de infracţiuni comise;

− Gradul de normativitate psihică;

− Gradul de responsabilitate;

− Motivaţia.

II. Tratamentul penal al minorilor

Realitatea practică, precum şi studiul literaturii de specialitate relevă faptul că fenomenele sociale, regăsite în conţinutul conceptelor de devianţă, delincvenţă, infracţionalitate, criminalitate, preocupă tot mai intens nu numai specialiştii în domeniu, ci şi factorii politici, guvernamentali, opinia publică, în general, atât pe plan intern, regional, cât şi internaţional. Asemenea preocupări sunt pe deplin justificate, dacă se are în vedere faptul că urmările acestor fenomene, mai ales ale celor care intră sub incidenţa delincvenţei, infracţionalităţii şi criminalităţii afectează, în cel mai înalt grad, valorile fundamentale ale societăţii, pe un plan mai larg, şi ale persoanelor direct vizate, pe unul mai restrâns, respectiv drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, existenţa şi buna funcţionalitate a societăţii democratice şi instituţiilor statului său de drept.

Un segment distinct al acestor preocupări este caracterizat de delincvenţa juvenilă, determinată de implicarea din ce în ce mai mare a minorilor în comiterea faptelor antisociale, de vârsta tot mai scăzută a participanţilor proveniţi din această categorie, de efectele faptelor lor în plan individual şi social.

Ar fi de remarcat că atât în unele discursuri teoretice, cât şi în limbajul practicienilor se invocă, destul de frecvent, noţiunile de - devianţă, delincvenţă, delincvenţă juvenilă, infracţionalitate, criminalitate, uneori cu anumite confuzii şi, oricum, mai puţin accesibile publicului larg, cu atât mai mult cu cât în luările de poziţii pe această problemă accentul a revenit genului proxim şi mai puţin diferenţelor specifice. În astfel de condiţii am apreciat că o caracteristică mai profundă a conotaţiilor termenilor de referinţă ar fi bine-venită.

Aşadar, conceptul de "delincvenţă juvenilă" cuprinde două noţiuni distincte, care urmează a fi precizate, şi anume, conceptul de devianţă şi conceptul de juvenil. Deşi ambii termeni au intrat în limbajul curent şi par să aibă semnificaţii bine determinate şi univoce, ei sunt folosiţi adesea cu înţelesuri diferite, nu numai în vorbirea curentă, ci şi în limbajul ştiinţific. Adică, lipsa unei definiţii unanim acceptate constituie o sursă de confuzii, care poate distorsiona rezultatele investigaţiilor criminogene. Termenul de "delincvenţă juvenilă" este o creaţie a doctrinei penale şi a teoriilor criminologice sau sociologice, în încercările lor de a grupa o serie de infracţiuni în funcţie de criterii de vârstă, consolidându-se în mod justificat, că faptele penale prezintă o serie de particularităţi determinate de nivelul de maturitate biologică, cu precădere mintală a subiectului activ al infracţiunii. Conceptul de "delincvenţă juvenilă" este sinonim în anumite limbi, cum ar fi italiana, germana, franceza, cu noţiunea de "criminalitate juvenilă" (criminalita giovanile, criminalite juvenile, juderd kriminalitat). Cu toate acestea, la origine, şi anume în limba latină, aceste cuvinte aveau înţelesuri diferite. Verbul "delinquere" avea accepţia de "a greşi", "a scăpa din vedere", "a lipsi" (subiectul "delictul" semnifica, în primul rând, "greşeală"), în timp ce prin "crimen" se înţelegea "crima" la care se asociau semnificaţiile de "acuzare", "imputare", "pricinuire a unui rău". Interesant e că în literatura de specialitate anglo-saxonă, cu precădere în cea nord americană, termenul de "delincvenţă" a păstrat semnificaţia sa originară (delinquency), care nu se confundă cu sfera şi conţinutul noţiunii de "criminalite" (criminality).

Prin delincvenţă, în opinia cercetătorului I. Pitulescu, urmează să se înţeleagă o serie de fapte ilicite, indiferent de faptul dacă au sau nu un caracter penal (fuga de la domiciliu, absenţa repetată şi îndelungată de la şcoală etc.).