Teorii asupra fenomenului de delicvență juvenilă

DELINCVENŢA JUVENILĂ. NOŢIUNE

Termenul „delincvenţă” este o denumire generală pentru comportamentul infracţional şi alte comportamente deviante comise de copii şi de adolescenţi care nu sunt încă consideraţi adulţi. În unele cazuri desemnează şi acte care în cazul adulţilor ar fi considerate infracţiuni -precum furtul-, dar care,dacă sunt comise de copii sunt privite cu mai puţină severitate.

Delincvenţei i se subsumează şi comportamentele care încalcă legea numai când sunt comise de non-adulţi, precum fuga de acasă, refuzul de a merge la scoală, neascultarea părinţilor.Acestea mai sunt numite şi delicte de status, deoarece sunt definite cu precădere în funcţie de statusul de vârstă al delincventului.

Din punct de vedere strict juridic, un comportament delincvent este definit ca fiind un tip de conduită ce încalcă legea, privită ca ansamblu de reguli normative edictate şi aplicate de autoritatea statală. Cu privire la această formă de devianţă, o serie de autori au conchis asupra câtorva caracteristici:

1. violarea unei legi ,fie că respectiva lege este penală,.civilă, etc care prescrie acţiuni sau sancţiuni punitive împotriva celor ce o încalcă;

2. manifestarea unui comportament contrar codurilor morale ale grupului, fie ele formale sau nu, implicite sau explicite;

3. săvârşirea unei acţiuni antisociale cu caracter nociv pentru indivizi sau grupuri sociale.

Caracterul nociv pe care îl prezintă delincvenţa este specificat şi in Codul penal, mai exact în art.17: „infracţiunea este o faptă care prezintă pericol social,săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală” Se poate observa astfel cum o faptă poate deveni penală şi în ce condiţii poate avea loc această tranformare.

Din punct de vedere etimologic, noţiunea de delincvenţă exclude motivaţiile antisociale: în limba latină „delinquo-delinquere” înseamnă a greşi în mod neintenţionat, a scăpa din vedere.

Există o mare diversitate a definiţiilor date acestei noţiuni, în funcţie de ştiinţa care abordează studiul ei. Din punct de vedere juridic, este o abatere de la normele penale, sociologic, este o devianţă, iar în concordanţă cu evaluările psihologilor sau psihiatrilor apare ca o inadaptare socială ori o tulburare de comportament. Începând cu deceniile 6-7 ale secolului XX s-a impus concepţia juridică, fapt recunoscut şi la cel de al şaselea Congres al Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Criminalităţii şi Tratamentul Delincvenţilor (1980), unde noţiunea de delincvent juvenil a fost considerată ca "produs al unei categorii a sistemului penal, care nu corespunde naturii sau stilului de viaţă a individului".

Aşadar, din punct de vedere juridic, delincvenţa juvenilă este o devianţă de natură penală ce constă în ansamblul conduitelor minorilor şi tinerilor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală. Perspectiva juridică nu oferă, însă, delimitări categorice între specificul conduitelor delictuale ale tinerilor şi cel al comportamentelor infracţionale ale adulţilor, căci nu se interesează de cauzele acestor comportamente, ci doar de stabilirea unui criteriu unilateral cu ajutorul căruia se poate distinge între o conduită ilicită sub aspect penal şi un comportament normal, acceptat de societate. Astfel, spre deosebire de criminalitatea actelor adultului, delincvenţa juvenilă cuprinde acele conduite comise de persoane imature, care nu au responsabilitate socială sau juridică. În acest sens, dincolo de interpretarea ei juridică, noţiunea de delincvenţă juvenilă are numeroase semnificaţii biologice, psihologice şi sociale care fac dificilă definirea ei în mod exact.

Caracterul indezirabil al faptelor imputabile unui adolescent este produsul unei percepţii generale a publicului în legătură cu noţiunea de delict sau infracţiune care trebuie să intre sub incidenţă legii penale şi să fie sancţionată. Reacţia societăţii omite, însă, semnificaţia pe care o are pentru adolescent actul de încălcare a normei. Fuga de la domiciliu, incriminată anterior de legea penală ca vagabondaj, dar şi în prezent în concepţia societăţii, reprezintă, de cele mai multe ori, o conduită normală, având la origine motive legate de conflicte în familie sau cu alte persoane, ori de tentaţia aventurii, atât de specifică perioadei adolescentine. Furtul de bunuri poate reprezenta un act prin care adolescentul îşi afirmă curajul şi gustul pentru risc sau pur şi simplu o acţiune întâmplătoare favorizată de o "ocazie" ispititoare. De aceea activitatea infracţională a tânărului nu este similară cu cea a adultului, faptele sale ilicite sau doar indezirabile fiind produsul greşelilor făcute de părinţi şi educatori şi nu unor aşa-zise motivaţii antisociale. Din acest punct de vedere conduita tânărului este "aşa cum trebuie să fie", adică în concordanţă cu ce a învăţat şi asimilat (după cum susţinea Émile Durkheim