Sociologia tranziției

Instaurarea comunismului în România

Evolutiv, tranziţia reprezintă o etapă, fiind, prin definiţie, un interval temporal situat între două regimuri politice diferite. Pentru a circumscrie itinerariul României, prin tranziţie, spre democraţie, este necesar să definim sumar dinspre ce tip de regim(comunismul) se îndreaptă spre internalizarea valorilor democratice.

Consideraţiile asupra instaurării regimurilor comuniste în Europa de Est, în general, şi în România în particular, evidenţiază modalităţile forţate,de impunere ab extra, a unei ideologii bazată pe un program politic perceput ca alogen.

Vladimir Tismăneanu asumă că "eminenţele cenuşii ale Cominternului şi-au dat seama că intrarea trupelor Armatei Roşii în ţările din Europa Centrală şi de Est va conferi partidelor comuniste un extraordinar suport politic şi logistic"3. Ocupaţia Armatei Roşii, nu a condus la instaurarea imediată a comunismului; Uniunea Sovietică era percepută ca statul ce a suferit cel mai mult de pe urma războiului; instituirea regimului comunist în oricare din ţările în care se afla propria armată ar fi fost văzută ca de un foarte rău augur. Instaurarea comunismului s-a realizat treptat. Ocupaţia sovietică armată a impus, în primul rând, formarea unor guverne de uniune, în care erau incluse şi elemente ale elitei comuniste relativ restrânsă numeric, aşa cum a fost cazul "Frontului democratic (compus din Partidul Comunist, Partidul Social-Democrat şi Partidul Naţional Ţărănesc), în România, începând cu iunie 1944".4

J.-F.Soulet apreciază că, pentru a instaura comunismul, membrii săi au avut o "grijă deosebită pentru salvarea aparenţelor, iar sub incidenţa acestei preocupări, comuniştii au creat atmosfere apăsătoare, ceea ce a condus la câştigarea alegerilor din noiembrie 1946, în România".6 Alegeri (care au adus comuniştilor 405 din 414 mandate7) fraudate, dar care ofereau o umbră de legitimitate noului regim. În aceeaşi imagine, Tismăneanu defineşte practicile elitelor comuniste la început ca evoluând sub acoperirea unor "mişcări-umbrelă angajate în instaurarea unor guverne democratice. Astfel se explică fondul iluziilor pe care mulţi le-au întreţinut în Occident".8

Jean-Francois Soulet aduce în discuţie un fapt deosebit de interesant: deşi nu cunoşteau rezultatele războiului, ba chiar se aflau într-o situaţie critică, în cadrul regimului sovietic erau pregătiţi viitorii membri ce vor forma elitele comuniste în statele în care va fi instaurat comunismul. Concret, citând un martor din interiorul sistemului comunist german, ajuns la Moscova în iulie 1942, Wolfgang Leonhard, Soulet afirmă că erau vreo 12 secţii naţionale, formate din 15-40 studenţi (germani, cehi, slovaci, unguri, români, bulgari, coreeni...)".12

În imaginarul social postrevoluţionar regăsim ideea construcţiei ex nihilo a democraţiei. Totuşi, a existat un interval temporal în care s-a încercat aproprierea valorilor democraţiei, Vladimir Tismăneanu precizând că "perioada dintre 1923 şi 1938 poate fi privită ca singura democratică din istoria ţării".

Întrupând totalitatea (totalitarismul) comunismul era simultan reversul: adică nimicul (în sens peiorativ şi nu în accepţiuea acordată nimicului de M.Heidegger în prelegerea Ce este metafizica?, surprinsă prin interogaţia: de ce ar exista mai degrabă ceva decât nimicul?, ceea ce conferea substanţă acestui concept); în acest sens, asumpţia lui Tismăneanu potrivit căreia "comunismul a combinat ingineria economică, socială şi educaţională într-o formulă represivă amintind de despotismul oriental",50 circumscrie ambele faţete ale unui regim nihilist.

Deopotrivă, consideraţiile de mai sus conduc la identificarea repercusiunilor practice; Daniel Barbu afirmând că "dacă omul nou rămâne o utopie evidentă, tematica ideologică care l-a învăluit a fost investită în practici sociale ale căror roade nu s-a lăsat prea mult aşteptate: mentalitate nivelată, uniformizată, spirit colectivist, comportament gregar, inapetenţă pentru valorile liberalismului. Iată maladiile româneşti", qua urmări ale comunismului, deoarece acesta, "înainte de a fi un regim politic, a fost o putere asupra vieţii".62

III.3 Dictatura ceauşistă. Spectacolul absurdului

Privit din perspectiva încercării de deconstruire a modelului leninist bazat pe ipocrizie, violenţă dusă la consecinţe ultime, irealism şi ineficienţă (fără a epuiza caracterizările), instaurarea sistemului sovietic în România nu poate fi privită decât ca o imensă greşeală cu consecinţe fatale. Invariabil însă, dacă au sesizat sau nu caraterul eronat, culpa aparţine liderilor comuniştilor români, din orice perioadă ar fi: dacă au intuit-o se fac vinovaţi de crime calificate deosebit de grave (în jargon juridic), iar dacă nu, se fac culpabili de ignorarea evidenţelor.