Modul de Luare a Deciziei în Uniunea Europeană cu Privire la Buget

I. Istoricul bugetului european

Încă de la începutul fondării Uniunii Europene, Comunităţile Europene au perceput nevoia creării unei economii comune, a unui buget european consacrat îmbunătăţirii vieţii cetăţenilor şi comunităţilor din UE. S-au avut în vedere, în special, regiunile mai puţin dezvoltate şi grupurile sociale defavorizate, dar şi măsurile destinate să creeze mai multe locuri de muncă şi să genereze creştere economică în UE.

Bugetul Uniunii Europene este acel act prin care se autorizează anual finanţarea ansamblului de activităţi şi de intervenţii comunitare, resursele necesare, priorităţile şi obiectivele stabilite.

De-a lungul existenţei Uniunii Europene, controversele pe probleme bugetare au reprezentat o constantă, chiar dacă natura lor a fost diferită: de la întrebarea dacă Comunitatea Economică Europeana (CEE) trebuie sau nu să aibă resurse financiare proprii la rivalităţi între instituţiile CEE, adică Comisia, Consiliul şi Adunarea Parlamentară Europeană, viitorul Parlament European, privind controlul asupra bugetului sau găsirea de soluţii la problema dezechilibrelor bugetare.

Evoluţia sa de-a lungul timpului reflectă transformarea succesivă a construcţiei europene. După crearea sa, la începutul anilor ’50, sistemul financiar comunitar a cunoscut o evoluţie constantă. Primii 20 de ani au fost marcaţi de mai multe modificări importante:

• Unificarea instrumentelor bugetare

• Creşterea autonomiei financiare

• Realizarea unui echilibru instituţional

Din anul 1967, după semnarea la 8 aprilie 1965 a Tratatului de la Bruxelles de fuziune a instituţiilor celor trei Comunităţi Europene, de când instituţiile comunitare au devenit unice, s-a realizat şi fuziunea celor trei bugete existente anterior. Ca excepţie însă, până la încetarea activităţii Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), în 2002, cheltuielile operaţionale (deci nu şi cele funcţionale) şi veniturile sale au fost incluse într-un buget distinct. După 2002, an în care Tratatul CECO a expirat, gestiunea patrimoniului a fost încredinţată comunităţilor existente, Comisia urmând să asigure ca aceste fonduri să rămână distincte faţă de celelalte fonduri comunitare. De altfel, încasările provenind din gestiunea patrimoniului CECO vor reprezenta încasări la bugetul general, care vor finanţa cercetările în domeniul cărbunelui şi oţelului.

Mecanismele bugetare definite prin Tratatele de la Paris (1951) şi Roma (1957) au suferit modificări ulterioare, cu scopul de a le conforma la structura dinamică a Uniunii Europene. Începând cu anii 1970 puterile Parlamentului European în domeniul bugetar au crescut în mod progresiv.

Odată cu reforma gestiunii financiare a Comunităţii prin cele două Tratate bugetare din 22 aprilie 1970 şi 22 iulie 1975, Parlamentul European reprezintă, împreună cu Consiliul de Miniştri, autoritatea bugetară care adoptă bugetul. De asemenea, Parlamentul European participă la executarea bugetului şi autorizează cheltuielile în cazul absenţei bugetului.

Aşa cum am văzut, adoptarea în comun de acte normative de către Consiliul de Miniştri şi Parlamentul European a făcut să crească puterea Parlamentului European în procesul legislativ, sectorul în care aceasta s-a întărit substanţial, începând cu anii 1970, fiind cel bugetar. Astfel, Tratatul de la Luxembourg, din 22 aprilie 1970 a modificat substanţial – între altele, prin adoptarea „sistemului resurselor comunitare proprii“ – dispoziţiile financiare ale Tratatelor Constitutive, stabilind autonomia Parlamentului European în aprobarea şi realizarea propriului buget. Decizia de a finanţa Comunităţile Europene prin resurse proprii este cea care justifică intrarea Parlamentului European în mecanismul decizional al bugetului.

La rândul său Tratatul de la Bruxelles, din 22 iulie 1975, a permis Parlamentului European, conform noii redactări a articolului 203 din tratatele de instituire a Comunităţii Economice Europene (TCEE), să respingă proiectul de buget elaborat de Consiliul de Miniştri. Astfel, prin tratatul din 1975, proiectul de buget, elaborat de Consiliul de Miniştri, pe baza anteproiectului Comisiei Europene, se trimite Parlamentului European, spre a fi aprobat. Dacă nu îl aprobă, Parlamentul European trebuie să facă propuneri de modificare a „cheltuielilor obligatorii“ (numite în continuare CO) sau chiar a celor „neobligatorii“ (CNO). La rândul său, Consiliul de Miniştri trebuie să aprobe modificările CO sau să le respingă, prin majoritate calificată. Dacă se depăşesc cheltuielile globale, aprobarea de către Consiliu se realizeaza tot prin majoritate calificată. În cazul CNO, dacă Consiliul de Miniştri nu este de acord cu modificările, Parlamentul European trebuie, prin majoritate calificată, să le respingă. Dacă nu o face, modificările se consideră aprobate în mod tacit.