Valoarea legii mozaice pentru legea creștină

Iisus Hristos - plinirea Legii

Sosirea în lume a Mântuitorului Hristos constituie realizarea proorociilor Vechiului Testament, împlinirea și desăvârșirea Vechiului Legământ. Învățătura Sa este plinirea, completarea legii și a profeților. Însă această completare nu este un simplu adaos la religia lui Israel, nu este doar o continuare în aceeași direcție; cu atât mai puțin ea nu este o revoluție menită să aducă eliberarea politică și să redea gloria istorică a poporului ales. Din acest punct de vedere, așteptările iudeilor au fost înșelate. Mântuitorul Hristos a adus mult mai mult decât atât, înnoind spiritul vremii Sale și al întregii istorii, transformând și ceea ce părea de neschimbat, iar eliberarea pe care Fiul lui Dumnezeu a adus-o a fost cea din robia veșnică a păcatului.

Iisus Hristos nu este doar urmașul lui Moise, împlinitorul și desăvârșitorul legii mozaice. El este în primul rând trimisul Tatălui, pe care Îl face cunoscut lumii, și El este cel care trimite lumii Duhul Sfânt. De la El mântuirea nu mai este condiționată de urmarea legii mozaice, ci de urmarea și împlinirea învățăturii Sale.

Raportul între creștinism și iudaism nu este numai unul extern, arătat de faptul că Mântuitorul se naște după trup în neamul iudaic și se supune din pruncie tuturor prescripțiilor legii mozaice, ci și unul intern de învățătură dogmatică și morală. Acest aspect a fost întărit de Însuși Hristos: „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc.” (Mt. 5, 17).

Sfântul Apostol Pavel arată și el importanța credinței iudaice și legătura ei cu noua credință pe care o propovăduia: „Dobândind deci ajutorul de la Dumnezeu, am stat până în ziua aceasta, mărturisind la mic și la mare, fără să spun nimic decât ceea ce și proorocii și Moise au spus că va să fie: că Hristos avea să pătimească și să fie cel dintâi înviat din morți și să vestească lumină și poporului și neamurilor” (Fap. Ap. 26, 22-23). Sfântul Apostol Petru arată și el valoarea Vechiului Testament, subliniind caracterul lui inspirat, căci: „niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați fiind de Duhul Sfânt” (2 Petru 1, 21).

Aceleași idei le găsim exprimate și în scrierile Părinților Bisericii. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Legea Vechiului Testament nu este împotriva lui Hristos. Cum poate fi când a fost dată de El, când ne-a fost pedagog spre Hristos? [ ] Dar tu, care ții Legea Vechiului Testament când i-a trecut timpul, nu-i îngădui să se arate măreția și folosul ei. [ ] Legea Vechiului Testament îi este de mare folos neamului omenesc cu o condiție: să ducă la Hristos.”

Așadar, deși rolul Vechiului Testament de a pregăti omenirea pentru venirea lui Hristos a încetat odată cu venirea Sa în lume, totuși își are rolul autoritatea și importanța sa. Legea veche face parte din iconomia mântuirii neamului omenesc, în ea ne este descoperit cum a pregătit Dumnezeu această mântuire, cum s-a păstrat credința monoteistă și ideea mesianică până la plinirea vremii și cum S-a îngrijit ca Hristos să fie arătat cunoscut și primit ca Mesia Mântuitorul de către cei care nu s-au depărtat de adevăratul sens al Legii.

Raportul dintre Vechiul și Noul Testament

Cea mai fericită exprimare a raportului dintre cele două Testamente rămâne cea a Fericitului Augustin: „Novum Testamentum in Vetere latet, Vetus in Novo Patet”. Din păcate, încă de la începuturile creștinismului au apărut înțelegeri eronate ale acestui raport. Atitudini greșite față de legea mozaică sunt cunoscute din vremea Sfântului Apostol Pavel, unele perpetuându-se până astăzi, când se cunosc două extreme: ignorarea, respingerea in integrum a Legii cuprinse în Vechiul Testament, ca fiind inutilă după apariția creștinismului sau ca fiind un simplu document al istoriei evreilor, și cealaltă extremă, care impune respectarea unor dispoziții veterotestamentare și care vede în creștinism doar o formă spiritualizată a iudaismului.

Religia creștină nu este nici numai îndeplinire și deci continuare a religiei mozaice, nici o religie cu totul nouă, care n-are nimic comun cu a Vechiului Testament, ci este și una și alta, pentru că ea completează și desăvârșește Legea veche și s-a născut sub acoperământul ei, dar e mai mult decât aceasta, pentru că se ridică mai presus de iudaism prin aceea că aduce în lume nu numai un spirit nou, ci și idei noi și putere de a le realiza. Și învățătura Legii vechi este expresia voinței lui Dumnezeu, dar nu în adevăratul înțeles, nu deplină, ci numai simbolic și nedeplin, din cauza slăbiciunii iudeilor, a minții lor necoapte și a inimii lor nestatornice, în tot momentul înclinate spre idolatrie. Desăvârșirea, expresia deplină a voinței lui Dumnezeu, este în noua lege. Noutatea stă aici în legea libertății, în descoperirea prin Dumnezeu-omul și în mântuirea câștigată de El lumii.

Față de morala celorlalte religii, morala iudaică era net superioară. Morala creștină nu e numai desăvârșirea acesteia, ci e și ceva nou. Principiile morale ale Vechiului Testament sunt valabile și în Noul Testament. Decalogul este un perfect rezumat al legii naturale, din care se deosebește și căreia îi este superior prin faptul că este descoperit și sancționat de Dumnezeu. Întreaga morală a legii mozaice însă, chiar și în acele părți în care se apropie mult de cea creștină, se întemeiază mai mult pe fapte din afară decât pe cugetul lăuntric. În creștinism punctul de plecare în judecarea și săvârșirea tuturor actelor morale este tocmai curăția gândului, acel ideal pe care profeții l-au întrevăzut numai, dar pe care ei n-au izbutit niciodată să-l transforme în realitate.

Pentru evrei, faptul de a fi „poporul ales” s-a dovedit o piedică în calea înțelegerii și primirii lui Mesia. Profeții au prezentat mai mult raportul lui Dumnezeu cu întreg neamul lui Israel, decât cu fiecare individ în parte. Universalismul creștin nu se referă numai la omenire în totalitatea ei sau la popoare ca grupuri mai mari de oameni, ci are în vedere pe fiecare om în parte. Cei mai mulți dintre iudei nu au înțeles că în Hristos Vechiul Testament și-a atins punctul culminant , cunoașterea lui Dumnezeu și mântuirea fiind acum posibile pentru toate neamurile.