Conceptul de Faliment Bancar

Conceptul de faliment bancar

Termenul de faliment are semnificaţii diferite în diversele legislaţii naţionale. Astfel, în S.U.A. prin faliment se înţelege o procedură care vizează fie reorganizarea, fie lichidarea averii debitorului, în vreme ce în România ea defineşte numai procedura de lichidare, nu şi pe cea de reorganizare judiciară. În Ungaria, în schimb, noţiunea de faliment desemnează numai procedura de reorganizare a afacerii şi nu şi pe cea de lichidare, iar în Australia termenul se referă la lichidarea averilor persoanelor fizice insolvente, dar nu şi la cele ale persoanelor juridice.

Scurt istoric al falimentelor bancare

Din cele mai vechi timpuri, falimetul bancar a fost strâns legat de riscul creditului, aşa cum arată cazul familiei de bancheri Bardi din Florenţa, în secolul al XIV-lea, direct afectată de insolvenţa regelui Eduard al ni-lea al Angliei. Ulterior, cauzele s-au multiplicat, dar, aşa cum se va vedea, riscul creditului a rămas preponderent. Evident că, pe măsura extinderii dimensiunilor şi rolului băncilor în economie, a crescut şi s-a amplificat rezonanţa falimentelor bancare. Ca un moment de referinţă în istoria falimentelor, criza din 1929-1933 a rămas în memorie, mai ales în SUA, ca o succesiune de falimente bancare cu amplitudini economice şi sociale majore. Crahul bursier din octombrie 1929 a determinat o depresiune semnificativă şi a creat un climat general de nesiguranţă. Falimentele bancare s-au precipitat atrăgând volume lunare maxime în noiembrie 1930 (256) şi decembrie 1930 (352). Implicit, prin introducerea unor noi cerinţe privind autorizarea, în martie 1935 circa 6.000 de bănci nu au obţinut licenţa, iar dintre acestea circa 2.000 au trebuit să fie lichidate sau să fuzioneze.

Falimentele bancare din perioada 1929-1935 au determinat pierderi de 2,5 miliarde de dolari, afectând implicit pe acţionari, deponenţi sau alţi creditori şi au influenţat deosebit de negativ viaţa economică.

Cauzele principale ale falimentelor bancare

Se apreciază că principalele cauze care au acţionat în producerea falimentelor în această perioadă au fost slaba calitate a portofoliilor de credite şi plasamentele neinspirate pe piaţa hârtiilor de valoare.

Ca un moment de referinţă în istoria falimentelor, criza din 1929-1933 a rămas în memorie, mai ales în SUA, ca o succesiune de falimente bancare cu amplitudini economice şi sociale majore. Crahul bursier din octombrie 1929 a determinat o depresiune semnificativă şi a creat un climat general de nesiguranţă. Falimentele bancare s-au precipitat atrăgând volume lunare maxime în noiembrie 1930 (256) şi decembrie 1930 (352). Implicit, prin introducerea unor noi cerinţe privind autorizarea, în martie 1935 circa 6.000 de bănci nu au obţinut licenţa, iar dintre acestea circa 2.000 au trebuit să fie lichidate sau să fuzioneze.

Analiza efectuată de autorităţile de supraveghere bancară asupra falimentelor bancare înregistrate în SUA la sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului XXI relevă faptul că motivele principale ale declanşării acestei stări îl constituie:

1) calitatea inferioară a activelor, care se explică prin:

- liberalismul manifestat în procesul de acordare a creditelor;

- excepţii de la fundamentarea temeinică a împrumuturilor prin analiza situaţiei financiare a solicitantului;

- supracreditare;

- excepţii de la controlul aprofundat al garanţiilor;

- deficienţe ale garanţiei de bază a împrumutului;

- creşterea relativ excesivă a cheltuielilor de management (personal de conducere, sisteme interne şi echipament etc.);

- concentrarea creditelor;

- angajarea băncii în activităţi în afara preocupărilor de bază.

2) lipsurile manifestate în planificare, politică şi management;

3) abuzuri interne privind preferenţierea;

4) influenţa deficienţelor ambientului economic;

5) lipsa de corectitudine sau profesionalism manifestată de administratorii de credite în efectuarea controlului privind derularea împrumuturilor;

6) fraude materiale, tentative de mascare şi înşelăciune;

7) efectuarea de cheltuieli exagerate, fără o justificare serioasă a acestora.

Falimentele bancare celebre

• Falimente celebre în România

În prima jumătate a secolului XIX, în Principatele Dunărene se aflau câţiva bancheri străini, care aveau ca obiect principal al activităţii comerţul cu cereale şi numai în subsidiar efectuau operaţiuni de banca : schimb valutar şi împrumuturi cămătăreşti. Printre aceştia, cei mai importanţi erau : Sechiari Deroussi, Mihail Daniel, Halfon, Ghermani, Fraţii Elias, Hiller Manoah ş.a. În Moldova, competiţia pentru înfiinţarea unei bănci de emisiune s-a dat între grupul anglo-austriac reprezentat de Weichersheim şi grupul german reprezentat de Nulandt.

Domnitorul Moldovei, Grigore Alexandru Ghica a acordat germanului Friederich Ludwig Nulandt, preşedinte al Băncii din Dessau, director al băncii Gmditul Mobiliar din Dessau şi totodată preşedinte al companiei de căi ferate Leipzig-Magdeburg, la 7 (19) mai 1856 autorizaţia de constituire a unei „bănci de scont şi circulaţie", care şi-a început activitatea în martie 1857. Concurentul său, Weichersheim, a apelat la ajutorul Turciei pentru a anula concesiunea acordată lui Nulandt „în extremis", dar Înalta Poartă şi-a declinat competenţa, pentru că nu mai avea dreptul să se amestece în problemele interne ale principatelor. Ca urmare, Weichersheim se reorientează şi obţine de la Ştirbei Vodă concesiunea pentru înfiinţarea Băncii Ţârii Româneşti.

Aşadar, la 12 (24) martie 1857, Banca Naţională a Moldovei şi-a început activitatea, având sediul în palatul logofătului Costachi D. Sturza din laşi. Totodată, banca şi-a deschis o sucursală la Galaţi şi alta la Bucureşti.

Deşi era supravegheată de stat, prin doi comisari, după mai puţin de un an de la primele operaţiuni, banca a dat faliment, cu toate eforturile guvernului de a o redresa. La 11/23 martie 1858 (exact după un an de la începerea activităţii) conducerea băncii a declarat încetarea plăţilor şi s-a adresat guvernului cu o cerere prin care solicită sprijin, întrucât plăţile ar putea fi reluate dacă băncii i s-ar acorda un termen de câteva luni. Aprobând cererea, guvernul a acordat băncii un termen de trei luni, până la 11/23 iunie 1858. Fiind sesizat cu cererile de plată ale creditorilor deponenţi, guvernul s-a văzut constrâns să declare, la 14/26 iunie 1858, starea de faliment a băncii.