Creditul Bancar

1. Creditul – conţinut şi funcţii

Creditul reprezintă operaţiunea prin care se iau în stăpânire imediată resurse (de regulă, sub formă de capital) în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare. În mod normal, returnarea acestor resurse se face însoţită de plată unei dobânzi ce remunerează pe împrumutător.

În ceea ce priveşte natura resurselor ar fi totuşi de subliniat cadrul general în care poate opera creditul, dar mediul economic actual face ca relaţiile de credit să nu se poată emancipa de haina monetară. Cea mai mare parte a acestei relaţii de credit privesc mobilizarea capitalurilor disponibile şi a economiilor realizându-se pe piaţa monetară sau financiară .

În definirea creditului, exista trei opinii care s-au conturat cu privire la acest concept, respectiv: creditul că încredere, creditul că expresie a relaţiilor de redistribuire şi creditul că formă a relaţiilor de schimb .

a) Creditul ca încredere este o concepţie care plasează la baza relaţiilor de credit ideea de încredere, de unde rezultă caracterul subiectiv al acestora. Considerarea creditului ca încredere se fundamentează pe definiţiile date acestui concept.

Termenul credit îşi are originea în cuvintele latine „creditum”, „de credere” care desemnează încrederea în ceva sau cineva. În practică, această încredere se concretizează în relaţiile dintre creditor şi debitor, în sensul că cel din urmă trebuie să prezinte o anumită bonitate, astfel încât să genereze încredere din partea creditorului.

b) Creditul că expresie a relaţiilor de schimb, reprezintă „un acord prin care anumite bunuri, servicii sau o cantitate de monedă sunt cedate în schimbul unei promisiuni de plată viitoare” . Unei asemenea abordări a creditului, îi sunt aduse contraargumente dintre care cel mai puternic, acela potrivit căruia creditul nu este o formă a schimbului, nici din punct de vedere al scopului şi nici al conţinutului material al valorii .

c) Creditul că expresie a relaţiilor de redistribuire, reprezintă o abordare care porneşte de la conţinutul economic specific al creditului, respectiv transferul unei părţi din produsul social de la unii din participanţii la circuitul economic către alţi participanţi la acest circuit. Spre deosebire de alte forme ale relaţiilor de redistribuire a veniturilor, ca de exemplu impozitele şi taxele, care au caracter definitiv, creditul este o formă particulară a acestor relaţii, prin caracterul temporar al transferului din economie.

Definirea completă a creditului poate fi realizată prin luarea în considerare şi corelarea acestor trei abordări, ceea ce duce la următoarea formulare: creditul reprezintă o categorie economică, ce exprimă relaţii de repartiţie a unei părţi din PIB sau din venitul naţional, prin care se mobilizează, se redistribuie disponibilităţile din economie şi se creează noi mijloace de plată, în scopul satisfacerii unor nevoi de capital şi al realizării unor obiective ale politicii economice.

În esenţă, creditul reprezintă schimbul unei valori monetare actuale contra unei valori monetare viitoare.

Conţinutul şi semnificaţia acestui concept rezultă şi din funcţiile care sunt atribuite creditului, şi care în funcţie de opiniile care s-au conturat, pot fi grupate astfel: