Moneda - evoluția, formele și funcțiile ei

Cap 1 Conceptul de monedă

Concepţia şi analiza cu privire la bani şi monedă îşi au originea în vremuri străvechi, fiind puternic ancorate în condiţiile generale ale dezvoltării omeneşti. Mai bine de 30 secole probează preocuparea diferiţilor economişti, monetarişti, ganditori, fondatori ai unor curente şi şcoli de a-şi aduce – în limitele deteriorate – contribuţia la definirea, fundamentarea şi clarificarea elementelor pe care le circumscrie această instituţie.

Cuvântul „monedă” vine de la termenul latin „moneta”, derivat din verbul „moneo” care în traducere înseamnă „a avertiza”.

Definirea monedei se poate face atât prin relevarea conţinutului său cât şi prin evidenţierea funcţiilor sale. Într-o definire extensivă moneda este constituită din ansamblul mijloacelor de plată direct – utilizabile pentru a efectua plăţile pe pieţele de bunuri şi servicii adică, ansamblul de active acceptate pentru a regla datoriile generate de schimbul de mărfuri.

Moneda apare ca un activ care poate fi deţinut, împrumutat, schimbat, conservat. Pentru a fi acceptată de către toţi agenţii economici valoarea monedei trebuie să se bazeze pe încrederea celor care o vor deţine, încredere circumscrisă unei anumite comunităţi naţionale sau internaţionale.

Aflându-se în centrul vieţii economice şi sociale, moneda sub toate formele sale reprezintă un instrment de utilitate permanentă pentru toţi agenţii economici. Unii cercetători atribuie monedei însuşirile de a reprezenta şi a măsura orice valoare ajungând la concluzia că orice marfă poate fi monedă. Alţii neagă calitatea de marfă a monedei atribuindu-i numai însuşiri subiective definind-o ca o convenţie socială, artificială.

A treia categorie de teoreticieni prezintă moneda într-o dublă accepţiune: atât ca marfă cu însuşiri intrinsece deosebite şi având o existenţă obiectivă cât şi ca o creanţă asupra emitentului sau a economistului, un semn am monedei marfă, o expresie a voinţei oamenilor.

Moneda marfă şi-a pierdut definitiv locul în mecanismele monetare, dezvoltarea vieţii economice dând câştig de cauză şi rol preponderent monedei semn, aceasta fiind în prezent forma de existenţă a monedei.

Moneda semn apare în această calitate ca un bun indirect reprezentând un drept de creanţă. Utilitatea sa nefiind directă trebuie căutată în utilitatea bunurilor şi serviciilor ce pot fi achiziţionaţi cu ajutorul monedei.

Noţiunea de monedă este extrem de complexă, dificil de definit şi de cuantificat. În timp, moneda a înregistrat o evoluţie de la concret la abstract, fapt ce demonstrează valabilitatea celor două accepţiuni date monedei: calitatea sa de marfă şi de creanţă.

Moneda constituie cel mai lichid activ, care poate fi schimbat direct şi imediat cu altul. Ea este un bun indirect cu drept de creanţă, un bun cu proprietăţi formale, dar substanţiale, recunoscute prin uzanţă (tradiţii de piaţă sau lege). Moneda este o creanţă fără scadenţă, un instrument care transformă schimbul direct (trocul) în schimb indirect, iar cu cât activitatea economică se intensifică cu atât moneda este mai solicitată.

In concepţia filosofului antic Aristotel, în cadrul procesului de schimb, un bun oarecare avea rolul de bani, întrucât el însuşi exprima un rezultat al muncii omeneşti – teză care nu şi-a perdut nici astăzi valabilitatea. Alţi gânditori au considerat banii ca fiind o creaţie a statului şi, respectiv a băncilor. Treptat şi-au croit drum două modalităţi de interpretare a banilor şi monedei. In limbajul unor popoare, se foloseşte, în mod frecvent, termenul de bani (germana, rusa, româna); în acelaşi sens şi cu aceeaşi semantică este folosit termenul de monedă (engleza, franceza, italiana). Considerăm însă, că în conţinutul său, relaţia BANI=MONEDĂ este susceptibilă de diferenţieri, atât de ordin calitativ, cât şi de ordin tehnic, cantitativ. Este important de precizat că, în virtutea diviziunii muncii, omenirea a parcurs mai multe milenii până când banii au îmbrăcat forma monetară.

O serie de ganditori de prestigiu, deşi intuiesc logic originea şi accepţiunea care trebuie dată banilor, aceea de marfă, în lucrările lor, nu sunt departe identificarea banilor cu moneda, estompand astfel diferenţierile şi lăsand spaţiu de interpretare (confuză) a propriilor lor păreri (W.Petty, A.Smith, D.Ricardo ş.a.).