Politica Monetară

Aplicarea măsurilor de politică monetară necesită utilizarea unui set de instrumente prin intermediul cărora banca centrală să-şi exercite influenţa la nivelul economiei. Băncile centrale utilizează o multitudine de instrumente de politică monetară, unele dintre acestea fiind generate prin propriile acţiuni întreprinse, altele generând influenţe în plan monetar ca urmare a acţiunilor întreprinse de băncile din sistem, finalitatea acestor acţiuni fiind aceea de a injecta sau, dimpotrivă, de a retrage din economie lichiditate. Diversificarea mixului de instrumente este dată de nenumărate nevoi manifestate de băncile centrale în acţiunile întreprinse de acestea pentru elaborarea şi aplicarea programului de politică monetară, nevoi ce presupun (Balino şi Sundararajan [1997]) :

- asigurarea atingerii obiectivelor legate de controlul masei monetare în condiţiile existenţei unor puternice şocuri generate la nivelul cererii şi al ofertei de monedă;

- posibilitatea unei adaptări rapide atât a instrumentelor, cât şi a

obiectivelor operaţionale în scopul reflectării constrângerilor instituţionale care pot influenţa nefavorabil acţiunea generată de instrumente;

- asigurarea atingerii şi a altor obiective adiacente (precum asigurarea

funcţionării normale a sistemului de plăţi din economie, asigurarea dezvoltării rapide a pieţelor monetare şi de capital, posibilitatea prevenirii unor posibile crize);

- reflectarea condiţiilor macroeconomice, în general, a tipului de politică monetară şi a regimului valutar adoptate de autoritatea monetară.

Ca urmare, canalele de transmisie ale politicii monetare şi, mai departe, eficienţa acesteia în atingerea obiectivelor fundamentale ale politicii macroeconomice depind, până la urmă, de modul în care politica monetară este implementată.

Trecerea de la mecanismele administrative de aplicare a politicii monetare la instrumentele indirecte de acţiune ale băncii centrale, specifice economiei de piaţă, reprezintă un proces complex, caracterizat, pe de o parte, de restructurarea instituţională a sistemului bancar (atât din punct de vedere al băncilor comerciale din sistem, cât şi din punct de vedere al băncii centrale), iar, pe de altă parte, de reorientarea treptată a instrumentelor de politică monetară în funcţie de conjunctura economică. În consecinţă, instrumentele trebuie modificate pe măsură ce pieţele şi instituţiile evoluează, ca de altfel şi în situaţia în care condiţiile macroeconomice se modifică.

Pe de altă parte, mixul de instrumente de politică monetară ales trebuie să asigure realizarea interacţiunii dintre dimensiunea macroeconomică a politicii monetare (reprezentată de controlul agregatelor monetare asigurat de banca centrală în scopul atingerii obiectivului final al politicii macroeconomice) şi cea structurală (legată de obiectivele şi constrângerile instituţionale care condiţionează eficienţa transmiterii măsurilor de politică monetară).

Se poate face, astfel, distincţie între instrumente directe şi indirecte de politică monetară. Dacă instrumentele indirecte acţionează prin intermediul pieţei pentru a influenţa semnificativ anumite condiţii vizând cererea şi oferta, instrumentele directe stabilesc şi impun limite în planul activităţii monetare prin acte normative. Pornind de aici, putem structura instrumentele de politică monetară astfel:

INSTRUMENTE DIRECTE DE POLITICĂ MONETARĂ

a) Au existat nenumărate situaţii în care băncile centrale au utilizat instrumente directe de control monetar, cel mai cunoscut fiind plafonul de credit impus băncilor, prin care banca centrală aloca creditele în mod direct, la nivelul intermediarilor financiari. Aceasta a reprezentat, în fond, o implicare a băncii centrale în activitatea curentă a băncilor în scopul controlării directe a agregatelor monetare şi a nivelului creditului din economie. De cele mai multe ori, utilizarea acestor plafoane de credit a fost legată de existenţa unei puternice instabilităţi la nivelul relaţiilor interbancare, banca centrală fiind nevoită să adopte o astfel de măsură care să-i permită influenţarea în mod direct a activelor interne nete ale băncilor din cadrul sistemului respectiv. Acesta a fost, în principal, cazul ţărilor aflate în tranziţia la economia de piaţă, care, datorită slabei dezvoltări a pieţei, au impus de la sine băncii centrale adoptarea unui astfel de instrument. Se consideră că adoptarea acestui instrument este determinată de mai multe motive, printre care:

- uşurinţa aparentă de implementare a acestui instrument;

- percepţia relativă legată de acurateţea cu care pot fi realizate obiectivele monetare şi cele legate de credit;

- în condiţiile unei pieţe cvasiinexistente sau în curs de dezvoltare, ca de altfel şi ale unei bănci centrale în curs de restructurare, s-a dovedit a fi cel mai eficient instrument de politică monetară la momentul respectiv;

- faptul că era considerat una dintre cele mai eficiente modalităţi de direcţionare a creditelor către acele sectoare favorizate (precum sectorul agricol, energetic etc.).