Rolul și funcțiile Băncii de Emisiune

Rolul Bancii Centrale

Banca centrala, institutie ce are rolul de a asigura si regla cantitatea de bani in circulatie, de a regla rata dobanzii in economie, de a preveni falimentele bancare, de a autoriza si supraveghea exercitarea functiei de operator bancar, joaca rolul de corespondent cu Banciile Centrale din strainatate, participa la elaborarea bugetelor administratiei publice centrale și participa in numele statului la negocieri externe in problemele financiare, monetare și valutare prin acordarea de consultanta.

În tara noastra, rolul de banca centrala este îndeplinit de Banca Nationala a României, cu sucursale judetene si în municipiul Bucuresti.In pofida denumirii, aceasta nu este propriu-zis o banca, ci este preocupata mai ales de realizarea anumitor obiective, macroeconomice, obiective ce ii revin din mandatul national, atribuit acesteia de forul legislativ al tarii.

Funcţiile bǎncilor de emisiune

Într-o economie de piaţǎ, bǎncile de emisiune îndeplinesc urmǎtoarele funcţii:

1. Funcţia de emisiune;

2. Functia de creditare;

3. Funcţia de bancǎ a statului, a administraţiei şi a serviciilor publice;

4. Funcţia de bancǎ a bǎncilor;

5. Funcţia de centru valutar şi de gestionare a rezervei valutare;

6. Funcţia prudenţialǎ şi de supraveghere;

6. Funcţia economicǎ

1.Funcţia de emisiune

Etapa hotǎrîtoare în dezvoltarea bǎncilor de emisiune a fost reglementarea de cǎtre stat a sistemului de emisiune şi mai ales instituirea monopolului asupra emisiunii prin atribuirea acestui privilegiu unor bǎnci şi, în final,unei singure bǎnci sau unor bǎnci încadrate într-un sistem federal.

Monopolul emisiunii provine din vechiul drept de batere a monedei, care a fost atribuit, de-a lungul timpului, suveranilor, în detrimental celorlalţi demnitari ai regatelor sau imperiilor.Obţinerea acestui monopol a reprezentat unul dintre momentle esenţiale ale construcţiei statelor moderne. În secolul al XVII- lea, datorita unei insuficienţe a cantitǎţii de metale preţioase faţǎ de creşterea dimensiunilor producţiei, anumite bǎnci au procedat la emisiunea de bilete de bancǎ, sub forma certificatelor de Monetar sau a unor înscrisuri care atestau existenţa de cantitǎţi de metal Monetary în depozite bancare. Acestea au dobîndit ulterior putere liberatorie legalǎ.

Prima apariţie a bancnotelor ș-a realizat în Suedia în 1656, când banca centralǎ a eliberat deponenţilor bilete de bancǎ, la purtǎtor, fǎrǎ dobândǎ, care puteau circula ca instrumente de plata. Datorita emisiunii în exces a acestora, banca a înregistrat faliment în 1776, dar rolul sǎu a rǎmas considerabil, prin realizarea unei inovaţii în domeniul plǎţilor.

O a doua experienţǎ a avut loc în Anglia, unde în perioada 1640-1694 se produce transformarea bǎncii publice din Turnul Londrei în Banca Angliei, cu drept de a primi depozite, de a sconta efecte şi de a emite bilete la purtǎtor. În 1697, Banca Angliei obţine monopolul de emisiune monetarǎ asupra Londrei.Prin legea lui Robert Peel din 1844 ș-a stabilit pentru Anglia un sistem în care emisiunea bancnotelor, dincolo de un anumit nivel, trebuia sǎ beneficieze de o acoperire în aur de 100%. Aceastǎ lege ș-a bazat pe principiile şcolii “monetare”, şi sistemul a durat pânǎ în anul 1931, când a fost suspendatǎ convertibilitatea în aur a lirei sterline. A fost un sistem auster de emisiune, în care, pentru a asigura stabilitatea puterii de cumpǎrare a banilor,au fost îngreuiate accesul la emisiunea monetarǎ şi adaptarea la necesitǎţi a stocului de monedǎ.

În schimb, celelalte bǎnci de emisiune de pe continental European au adoptat în general principiile şcolii “bancare”. Ele au menţinut un stoc de metal preţios de circa o treime din valoarea bancnotelor emise, care a servit la operaţiunile de convertire, iar emisiunea bancnotelor ș-a fǎcut pe baza cambiilor comerciale rescontate. Aceste principii au fost adoptate şi de autorii legii de înfiinţare a BNR.

În comparaţie cu şcoala monetarǎ, punctele de vedere ale şcolii bancare sunt considerate mai realiste, fapt ce a permis şi o bunǎ “aprovizionare” cu bani a economiei.

Acoperirea în aur a emisiunii monetare a fost treptat redusǎ, întrucât numai o parte a deţinǎtorilor de semen bǎneşti apelau la convertire. Multǎ vreme, stocul de acoperire în aur a reprezentat 41% din masa monetara, apoi el a coborît la 33%, la 25%, pentru ca în final, aceastǎ prevedere, care de cele mai multe ori devenise pur formala sǎ fie abolitǎ.