Auditul Intern și Inspectia. Principiile Controlului Intern

1. Principiile controlului intern

Controlul intern reprezintă politicile adoptate de conducerea unei firme cu scopul de a asigura obiectivele manageriale privind asigurarea sistematică şi eficientă a activităţii, inclusiv protecţia activelor, prevenirea şi descoperirea erorilor şi a fraudelor, acurateţea şi realitatea instrumentării tehnice contabile, astfel încât informaţiile financiare să fie credibile.

Control intern – Procesul proiectat şi efectuat de cei care sunt însărcinaţi cu guvernanţa, managementul şi de alt personal pentru a oferi o asigurare rezonabilă în legătură cu atingerea obiectivelor entităţii cu privire la credibilitatea raportării financiare, eficacitatea şi eficienţa operaţiilor şi respectarea legilor şi reglementărilor aplicabile.

Controlul intern constă din următoarele componente:

(a) Mediul de control;

(b) Procesul de evaluare a riscurilor entităţii;

(c) Sistemul informatic, inclusiv procesele de afaceri aferente, relevante pentru raportarea financiară, şi comunicarea;

(d) Activităţile de control; şi

(e) Monitorizarea controalelor.

Pentru ca informaţiile contabile să fie fidele, în cadrul fiecărei întreprinderi trebuie să existe un control intern conceput raţional şi aplicat corect.

Principiile pe care trebuie sa le respecte o organizare de calitate a controlului intern sunt:

1. Adaptarea

Nu exista nici un model unic care ar putea servi drept referinta pentru toti, intrucat

diversitatea organizarilor este la fel de mare pe cat poate fi diversitatea entitatilor publice:

marimea, natura activitatii, obiectivele, cadrul legal aplicabil, modul de finantare, mediul etc., sunt tot atatea variabile care vor genera organizari diferite. Principiul esential este ca

organizarea trebuie sa fie “adaptata” de fiecare data acestor elemente specifice. In cadrul

acestei adaptari pe care vor trebui sa o realizeze conducatorii, trebuie evitate urmatoarele

trei situatii:

- organizarea echivoca, care poate semana cu o lipsa de organizare, este aceea in care nu cunoastem exact ce sarcini are fiecare, nu sunt atribuite competente adecvate pentru realizarea sarcinilor, iar responsabilitatile nu sunt clar definite;

- organizarea excesiva, care determina costuri exagerate si conduce la depasirea termenelor si chiar la blocaje, intrucat, in acest caz, desi coerenta este totala, organizarea

este atat de minutioasa si regulile sunt atat de detaliate incat nimic nu scapa, efectele mentionate agravandu-se si mai mult cand posibilii contravenienti sunt amenintati cu sanctiuni;

- organizarea imobila, care, prin neadaptarea permanenta la schimbari, pune conducerea in situatia de a nu mai detine un bun control asupra functionarii entitatii publice.

2. Obiectivitatea

Acest principiu consta in respectarea acelor reguli care pot asigura caracterul obiectiv al organizarii entitatii publice, si anume:

- componentele procesuale si structurale ale unei organizari obiective nu pot fi construite in functie de anumite interese personale sau private de grup;

- organizarea trebuie sa fie subordonata exigentelor obiective, interne si externe entitatii, de care depinde indeplinirea obiectivelor generale, derivate, specifice si individuale, stabilite de conducatori;

- asigurarea practica a coerentei de sistem, obiectiv necesara, intre organizare si celelalte functii manageriale: previziune, coordonare, antrenare si evaluare-control.

3. Separarea atributiilor

Legitimitatea aplicarii riguroase a acestui principiu* decurge din cerinta elementara ca nici o persoana sau veriga organizatorica din entitate sa nu detina controlul exclusiv asupra tuturor etapelor importante ale unei tranzactii, activitati sau operatiuni.