Capitalurile unei entități patrimorniale

Capitalurile unei întreprinderi pot fi capitaluri proprii şi împrumutate. Prin însumarea capitalurilor proprii cu datoriile pe termen mediu şi lung se obţine capitalul permanent.

1. Capitalurile proprii – se formează din surse sau contribuţii interne, dar şi externe.

Contribuţiile externe includ aportul proprietarilor şi eventual unele aporturi ale statului, cele ale unor organizaţii specializate, iar sursele interne provin în special din capitalul de autofinanţare al firmei.

1. 1. Contribuţii externe.

a) Contribuţia proprietarilor

Orice întreprindere individuală sau sub formă de societate nu poate fi înfiinţată dacă nu dispune de un nivel minim de capital propriu. Proprietarii trebuie să angajeze un minim de aport care să constituie capitalul social al firmei.

Fiecare asociat în schimbul aportului său va primi un număr de părţi sociale/acţiuni care reprezintă dreptul lor asupra capitalului.

Acţiunea – titlu de participare care conferă posesorului său calitatea de asociat/acţionar dându-i dreptul la o parte proporţională din beneficiile nete distribuite. Acţionarul primeşte un dividend, după ce din beneficiile brute s-au efectuat scăzăminte pentru plata impozitelor şi constituirea rezervelor legale. În caz de lichidare a societăţii, acţionarul va primi sumele cu care a contribuit la crearea capitalului, însă numai după ce au fost achitate datoriile către ceilalţi creditori. Deţinătorul unei acţiuni care doreşte să-şi recapete fondurile imobilizate nu poate să ceară întreprinderii contravaloarea lor, dar le poate negocia pe pieţele de acţiuni.

Schimburile care au loc pe piaţă se fac în funcţie de cererea şi oferta de acţiuni potrivit unor estimări subiective ale pieţei asupra valorii întreprinderii. Cursul acţiunilor poate fluctua peste sau sub valoarea nominală, în funcţie de rezultatul economicio-financiar al firmei, rezultatele care sunt obţinute din bilanţurile şi conturile de profit şi pierdere care trebuie să fie publicate.

Acţiunile nu aduc în principiu venituri certe. În unele ţări occidentale acţiunile pot fi de două feluri : comune şi preferenţiale.

Acţiunile comune reprezintă o asociere deplină şi fără nici o rezervă la câştigurile sau pierderile întreprinderii. Dividendele se dimensionează corespunzător rezultatului financiar din fiecare an fiscal. Cei care au acţiuni comune sunt proprietarii reali ai societăţii care controlează conducerea acesteia, au drept de vot şi îşi asumă riscul în caz de pierderi sau lichidare. Ei vor beneficia cel mai mult de rezultatele pozitive obţinute.

Deţinătorilor de acţiuni comune nu li se vor garanta dividendele care sunt condiţionate de obţinerea de profit.

Acţiunile preferenţiale conferă o serie de privilegii, cum sunt stabilirea nivelului dividendelor în momentul emiterii acţiunilor, posibilitatea ulterioară de convertire a acestora în acţiuni comune, răscumpărarea prioritară de către societate a acestor acţiuni, dreptul prioritar la răscumpărarea capitalului în caz de lichidare a societăţii.

Pe parcursul activităţii societăţii se pot emite acţiuni noi, in vederea sporirii capitalului social, cu menţiunea că aceste acţiuni le conferă posesorilor aceleaşi drepturi ca în cazul acţiunilor vechi.

b) Contribuţia statului, a colectivităţii locale sau ale unor organe specializate.

Statul şi unele colectivităţi publice pot acorda societăţii în anumite situaţii subvenţii sau prime nerambursabile. Subvenţiile pot fi : de echipament şi de exploatare, cu precizarea că cele de echipament se înscriu în bilanţ constituind fonduri proprii, iar cele de exploatare se înscriu în contul 121, reprezentând încasări. Unele instituţii sau organizaţii specializate pot furniza fonduri proprii cu titlu temporar sau permanent. Poate fi vorba de o participaţie de capital care urmăreşte o rentabilitate ridicată sau poate fi o operaţiune care îşi propune sprijinirea unor întreprinderi aflate în dificultate.

Băncile de afaceri sau de investiţii pot aduce fonduri proprii pentru dezvoltarea întreprinderii. Obiectivul lor este ca întreprinderea să cunoască o dezvoltare şi o rentabilitate care să-i permită să tranzacţioneze acţiuni la bursă, după un anumit interval. Astfel banca poate să-şi retragă fondurile imobilizate.

1.2. Majorarea capitalului propriu şi drepturile de subscriere şi de atribuire ale acţionarilor sau asociaţilor

În evoluţia oricărei firme pot apărea momente în care se impune expansiunea economică prin realizarea unor investiţii noi sau este necesară acordarea unor garanţii suplimentare creditelor pentru finanţarea unor activităţi de expansiune.

În aceste condiţii întreprinderea poate solicita de la acţionarii săi existenţi sau de la alte persoane noi contribuţii sau aporturi în vederea majorării capitalului.

Majorarea capitalului poate îmbracă mai multe forme :

- aporturi noi în numerar şi natură

- încorporarea de rezerve

- convertirea datoriilor întreprinderii

- fuziunea sau absorbţia

Majorarea de capital prin emisiunea de noi acţiuni poate fi făcută simultan cu majorarea prin încorporarea rezervelor. Dintre toate aceste forme de majorare a capitalului se consideră că numai cea referitoare la noi aporturi în numerar poate fi considerată ca o operaţiune de finanţare directă.

Aportul în natură, fuziunea sau absorbţia pot fi considerate operaţiuni indirecte de finanţare. Nici convertirea datoriilor faţă de creditori sau furnizori nu este tratată ca o operaţiune de finanţare propriu-zisă având ca efect doar modificarea structurii financiare a întreprinderii, respectiv modificarea structurii pasivului bilanţier prin transformarea unei părţi din datoriile totale în capital neexigibil.

Majorarea de capital prin noi aporturi în numerar poate fi realizată prin două soluţii de tehnică financiară.

Prima vizează un aport suplimentar numai de la acţionarii vechi care se calculează prin raportul existent între creşterea de capital şi numărul de acţiuni existente, asistând în acest caz la o creştere a valorii nominale a acţiunii. Valoarea nominală nouă este egală cu valoarea nominală veche + aportul generat de operaţiunea respectivă. Soluţia este greu de realizat în practică deoarece nu toţi acţionarii sunt de acord să contribuie la noua majorare de capital.

A doua soluţie vizează emiterea de acţiuni noi atât către vechii acţionari cât şi eventual către noi investitori. Această situaţie este mai întâlnită în practică şi presupune fixarea unui preţ de emisiune, protecţia vechilor acţionari şi plasarea noilor acţionari. Emisiunea de noi acţiuni are efecte directe şi imediate asupra diluării controlului asupra societăţii exercitat de vechii acţionari.

Emiterea de acţiuni noi atrage noi asociaţi/acţionari cu care acţionarii existenţi urmează să împartă controlul şi beneficiile, astfel că cele mai multe firme evită să folosească ce-a de-a doua soluţie.

Preţul bursier influenţează valoarea drepturilor de subscriere care va fi cu atât mai mare cu cât va fi mai mare diferenţa dintre preţul vechilor acţiuni şi preţul de emisiune al noilor acţiuni.