Acțiunea Civilă în Procesul Penal

I. Introducere

Încălcarea dispoziţiilor legii penale face să se nască un raport juridic de drept penal. Organele competente să intervină sunt numai organele judiciare ale statului, rezolvarea încălcării legii penale fiind un atribut exclusiv al justiţiei. Pentru aducerea cauzei în faţa justiţiei trebuie să existe un mijloc legal ce poate fi exercitat în conformitate cu prevederile legii, pentru a fi constatată şi a se restabili ordinea de drept încălcată. Un asemenea instrument este acţiunea în justiţie (acţiunea judiciară).

În funcţie de norma încălcată, conflictul de drept poate aparţine domeniului dreptului civil, penal, administrativ etc.; în consecinţă, acţiunea în justiţie poate fi şi ea, după caz, o acţiune civilă, penală sau contravenţională.

I.2. Noţiunea de acţiune civilă în procesul penal

Dacă prin comiterea unei infracţiuni se produc şi anumite pagube materiale sau morale, se dă naştere şi unui raport juridic de drept civil. În baza acestui raport, cel care a suferit daune poate pretinde repararea pagubei. Asemenea pretenţii se realizează tot pe calea unei acţiuni judiciare, care are ca obiect, sub aspect substanţial, exercitarea dreptului de a reclama tragerea la răspundere civilă. Această acţiune nu este specifică procesului penal, ci procesului civil. În anumite cazuri determinate, ea poate fi alăturată acţiunii penale şi se exercită deodată în cadrul procesului penal.

Pagubele materiale produse prin fapte, altele decât cele prevăzute de legea penală, sunt, de asemenea, recuperabile pe calea unei acţiuni civile, dar această acţiune civilă nu poate fi adusă în faţa instanţelor penale.

În consecinţă, în procesul penal, după legislaţia noastră procesual penală în vigoare, poate fi exercitată numai acţiunea civilă prin care se tinde să se recupereze pagubele produse prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Persoana păgubită în urma săvârşirii unei infracţiuni poate să-şi aleagă desigur calea unei acţiuni separate, nefiind ţinută să-şi alăture acţiunea sa civilă celei penale.

Prin intermediul acţiunii civile se recunoaşte dreptul unei persoane de a cere organului de jurisdicţie, instanţei de judecată ori altui organ de stat cu atribuţii jurisdicţionale, fie recunoaşterea unui drept subiectiv preexistent, ori constituirea unei situaţii juridice noi, fie încetarea piedicilor puse în exercitarea drepturilor sau în ceea ce priveşte drepturile la plata unor despăgubiri atunci când încălcarea şi executarea unor asemenea obligaţii este necesară în vederea realizării dreptului respectiv. Prin dreptul la acţiune, în sens procesual, se înţelege posibilitatea unei persoane de a se adresa organului jurisdicţional, iar în sens material, posibilitatea acesteia de a obţine recunoaşterea sau realizarea dreptului său contestat prin constrângerea juridică a pârâtului.

Aşadar, acţiunea civilă în procesul penal este mijlocul juridic prin intermediul căruia se realizează în justiţie tragerea la răspundere civilă a inculpatului sau a persoanei responsabile civilmente. Este mijlocul legal prin care persoana păgubită material sau moral cere să-i fie reparat prejudiciul cauzat. Acţiunea civilă, fiind alăturată acţiunii penale şi având un caracter accesoriu, poate fi exercitată în cadrul procesului penal numai în măsura în care poate fi pusă în mişcare acţiunea penală. Caracterul accesoriu al acţiunii civile în procesul penal face ca ea să poată fi exercitată numai împotriva învinuitului, inculpatului sau a părţii responsabile civilmente, precum şi faţă de succesorii acestora.

II. Acţiunea civilă în procesul penal

II.1. Condiţiile exercitării acţiunii civile în procesul penal

a) Infracţiunea trebuie să fi cauzat un prejudiciu material sau moral.

Această condiţie face ca nu în orice proces penal să poată fi exercitată şi acţiunea civilă, deoarece anumite infracţiuni, prin natura urmărilor lor, nu pot genera prejudicii materiale sau morale, şi în consecinţă, exclud posibilitatea exercitării acţiunii civile. Infracţiunile de pericol nu constituie prin ele însele un suport pentru o constituire de parte civilă, oferind numai posibilitatea despăgubirii pe cale civilă separată. În acest sens, într-o speţă s-a hotărât că, întrucât infracţiunea de conducere a unui autovehicul fără permisul corespunzător categoriei respective, nu generează prin obiectul ei daune materiale, constituirea de parte civilă nu este posibilă, eventualele prejudicii putând fi recuperate de cel vătămat numai pe calea unei acţiuni în faţa instanţei civile.

b) Între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul produs să existe o legătură de cauzalitate.

Pentru a fi angajată răspunderea unei persoane nu este suficient să existe, pur şi simplu, o faptă ilicită şi un prejudiciu suferit de o altă persoană, dar este necesar ca între faptă şi prejudiciu să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu. Deseori, raportul de cauzalitate privitor la prejudicierea unor persoane poate fi stabilit cu uşurinţă. Alteori, raportul de cauzalitate este mai greu de stabilit, mai ales când efectul a fost precedat de o multitudine de acţiuni umane sau de alte împrejurări.