Clauzele Facultative ale unui Contract Individual de Munca

I. Notiuni introductive

Relaţiile de muncă au primit în dreptul român o reglementare nouă prin Legea nr. 53/2003 (Codul muncii). Conţinutul contractului individual de muncă a fost abordat prin această lege dintr-un punct de vedere diferit, clauzele obligatorii competându-se cu o serie de clauze facultative, asupra cărora părţile au posibilitatea de a negocia pe larg şi de a decide o formă cât mai aprope de interesele lor.

Reglementarea clauzelor faculative a fost realizată din nevoia practică de a oferi părţilor unui contract individual de muncă un cadru cât mai flexibil pentru drepturile şi obligaţiile lor.

II. Reglementarea clauzelelor facultative ale contractului individual de muncă din Codul muncii român

Cu privire la clauzele facultative reglementate expres în Codul muncii, enumerarea codului nu este limitativă şi cuprinde clauza cu privire la formarea profesională, clauza de neconcurenţă, clauza de mobilitate şi clauza de confidenţialitate. Opţiunea legiutorului de a oferi un cadru reglementativ expres tocmai acestor clauze se explică prin realităţile din câmpul muncii de până la apariţia noului cod.

În reglementarea mai veche, asemenea clauze nu erau prohibite dar nici nu beneficiau de un text de lege care să le legitimeze inserarea în contractele individuale de muncă. Mai mult, Inspectoratele Teritoriale de Muncă obişnuiau să pună la dispoziţia angajatorilor un formular tip pentru încheierea contractelor individuale de muncă, ceea ce a condus la o uniformizare a acestor contracte. Angajatorii cu o activitate aparte, marcată de un specific anume, lucrau greu cu contractele individuale de muncă tipizate. Singura manieră pentru a particulariza aceste contracte era să includă a rubrica alte menţiuni din contractul tipizat o serie de clauze convenţionale negociate de părţi care să nuanţeze munca prestată funcţie de specificul activităţii angajatorului.

Din această realitate s-au născut diverse formulări pentru clauze de confidenţialitate, fidelitate, neconcurenţă etc. De multe ori însă formularea acestor clauze era abuzivă, încălcând normele legale imperative din sfera răspunderii pentru fapta proprie. Urmărind preîntâmpinarea includerii în contractele individuale de muncă a unor asemenea clauze care, în cele din urmă, vor fi declarate nule şi nu îşi vor atinge scopul urmărit la negocierea lor, legiuitorul a reglementat o serie de clauze specifice ale contractului individual de muncă. Această reglementare are drept efect limitarea sferei de negociere a părţilor semnatare ale contractului individual de muncă la cadrul normativ al clauzei respective, ocrotind în acelaşi timp şi drepturile părţilor de eventualele abuzuri care se pot naşte.

Prima clauză specifică reglementată de Codul muncii în art. 20 este clauza cu privire la formarea profesională. Perfecţionarea profesională este atât un drept cât şi o obligaţie a fiecărui salariat în parte. Modificările, progresele şi tehnicile noi apărute în orice domeniu de activitate obligă ocupantul unui post să fie la curent şi să poată face aplicarea noilor idei şi metodologii.

Formarea profesională a salariaţilor se poate realiza prin următoarele forme:

- participarea la cursuri organizate de către angajator sau de către furnizorii de servicii de formare profesională din ţară sau din străinătate;

- stagii de adaptare profesională la cerinţele postului şi ale locului de muncă;

- stagii de practică şi specializare în ţară şi în străinătate;

- ucenicie organizată la locul de muncă;

- formarea individualizată;

- alte forme de pregătire convenite între angajator şi salariat.

Angajatorul, în conformitate cu prevederile art. 190 din cod, are obligaţia de a asigura salariaţilor acces periodic la formarea profesională. În acest sens, angajatorul elaborează, după consultarea cu sindicatul sau cu reprezentanţii salariaţilor, planuri anuale cu privire la formarea profesională. Aceste planuri anuale fac parte integrantă din contractul colectiv de muncă din unitate.

Formarea profesională individualizată se stabileşte de către angajator împreună cu salariatul în cauză, ţinând seama de criteriile avute în vedere în cadrul planului anual de formare profesională şi de condiţiile de desfăşurare a activităţii la locul de muncă. Modalitatea concretă de formare profesională, drepturile şi obligaţiile părţilor, durata formării profesionale precum şi orice alte aspecte legate de formarea profesională fac obiectul unor clauze cu privire la formarea profesională incluse în contractul individual de muncă sau în acte adiţionale.

Observăm că legea nu prevede sumele pe care angajatorul este obligat să se folosească pentru formarea profesională a salariaţilor săi. Însă art. 194 prevede că, în situaţia în care participarea la cursurile sau stagiile de formare profesională este iniţiată de angajator, toate cheltuielile vor fi suportate de către acesta.