Componența Consiliului Uniunii Europene

INTRODUCERE

UE este unul dintre cele mai de succes proiecte pentru pace din istorie. După nenumărate războaie, micul continent a reușit să depășească criza cu ajutorul integrării. Dușmanii de ieri cooperează astăzi în aproape toate domeniile. Conflictele sunt soluționate pe calea negocierii. Acestea sunt doar câteva motive pentru care UE a dobândit recunoașterea internațională ca model pentru cooperarea regională și pentru politica de urmat de-a lungul secolului al XXI-lea.

Uniunea Europeană îşi are originile în Comunitatea Europeană a Oţelului şi Cărbunelui, înfiinţată în 1951 prin Tratatul de la Paris şi în Comunitatea Economică Europeană formată în 1957 prin semnarea Tratatului de la Roma de catre 6 state: Franţa, Germania, Italia şi Benelux (Belgia, Olanda şi Luxemburg). În cei peste 50 de ani de existenţă, Comunitatea Economică Europeană s-a extins prin aderări succesive ale altor state europene, transformându-se într-o comunitate economică şi politică - Uniunea Europeană. În prezent grupează 28 de state membre şi are instituţii şi organisme cu caracteristici supranaţionale şi interguvernamentale.

Uniunea Europeană nu este o federaţie ca SUA şi nici o simplă cooperare interguvernamentală precum Naţiunile Unite. Ţările membre rămân naţiuni independente, dar îşi pun în comun suveranitatea lor pentru a obţine mai multă putere economică şi influenţă pe plan mondial, o putere la care nu ar fi putut ajunge nici una dintre ele separat.

Tratatele constitutive, astfel cum au fost modificate prin Tratatul de la Maastricht au creat un sistem de organe proprii, deosebit de dezvoltat şi diferit de cel al altor organizaţii internaţionale.

Acest sistem este alcătuit din două categorii de organe. Unele calificate ca organe majore şi denumite de tratate Instituţii formează structura de bază şi au rolul de asigura realizarea întregii construcţii comunitare. Aceste organe sunt Consiliul, Comisia, Parlamentul European, Curtea de Justiţie şi Consiliul European. Primele patru au fost create prin Tratatele constitutive, iar cel de-al cincilea prin Tratatul de la Maastricht. Triunghiul instituţional, format din Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene şi Comisia Europeană, este cel care concepe şi dezvoltă politicile la nivel european şi adoptă legislaţia, iar Curtea de Justiţie asigură aplicarea legilor europene.

A doua categorie o constituie organele complementare sau subsidiare, care sunt organe specializate pe diverse domenii şi de multe ori joacă un rol deosebit de important în realizarea funcţiilor Comunităţilor. Intră în această categorie Curtea de conturi (verifică activităţile financiare ale Uniunii), Comitetul economic şi social, Comitetul reprezentanţilor permanenţi, Banca Europeană de Investiţii (finanţează proiecte europene de investiţii şi sprijină mediul de afaceri prin Fondul European de Investiţii), Banca Centrală Europeană (responsabilă de politica monetară), ş.a. Aceste organe sunt create de tratate sau de Instituţii în aplicarea dispoziţiilor tratatelor.

Instituţiile se deosebesc de celelalte organe din caracterele lor:

-membrii Instituţiilor au cea mai mare legitimaţie fiind aleşi de popor sau desemnaţi de guvernele statelor membre;

-numărul de locuri de care beneficiază fiecare stat este desemnat prin acordul comun al acestora şi este conţinut într-un tratat;

-prin tratate au fost investite cu puteri proprii, pe care le exercită în vederea realizării atribuţiilor lor;

-se bucură de o relativă autonomie juridică, administrativă şi financiară, ca expresie a specializării funcţionale.

Fiecare Instituţie are un statut politic şi sociologic distinct, exprimă o legitimitate proprie, are un principiu determinant. Consiliul reprezintă interesul statelor membre; Comisia reprezintă interesul Comunităţii; Parlamentul reprezintă interesul popoarelor din statele membre; Curtea de Justiţie interesul dreptului; iar Consiliul European deopotrivă interesul statelor şi Comunităţii prin cei mai înalţi reprezentanţi ai acestora.

Această structură instituţională nu are nici un corespondent în cea clasică a organelor statului, sau în principiul separaţiei puterilor în stat. Una şi aceeaşi Instituţie are de regulă atât un rol executiv, cât şi legislativ, iar pe de altă parte nici un organ nu dispune de o anumită putere în exclusivitate, de regulă rolul decizional şi executiv fiind realizat de cel puţin două Instituţii, care nu sunt mereu aceleaşi. Spre exemplu Consiliul este un organ atât legislativ cât şi executiv şi împarte puterea executivă cu Comisia şi pe cea legislativă cu Parlamentul, care este principalul organ decizional în materie bugetară, altfel el având în principiu rolul de a exercita controlul democratic asupra celorlalte Instituţii.