Considerații Generale privind Noțiunea de Drept

INTRODUCERE

Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au fost preocupaţi de cunoaşterea, stăpanirea şi studierea societaţii, a cadrului în care trăiesc şi îşi desfaşoară activitatea. În consecinţă, ea a fost analizată atît în ansamblul ei, ca intreg, cît şi în domeniile şi părţile ei ce o compun. Dintre ştiintele care sunt preocupate de descifrarea esenţei societaţii, a proceselor şi legităţilor devenirii ei, un loc aparte îl ocupă şi dreptul. Astfel, apariţia şi dezvoltare itorică a dreptului, vine de la romani după cum credeau în veşnicia dreptului şi că acolo unde este societate, există şi drept. La rîndul său, apare ,,ginta” ca prima formă de organizare a societăţii primitive, în care democraţia gentilică înseamnă proprietate comună asupra pămîntului, lipsa unei forţe exterioare de constrîngere, o putere socială ce aparţine întregii colectivităţi. După o treaptă înaltă de dezvoltare a societăţilor, apare şi o serie de norme obişnuielnice care sunt preluate şi adaptate noilor interese în forme rudimentare ce s-au inpus treptat ca deprinderi, obiceiuri, tradiţii.Prin urmare, dreptul s-a format prin evoluţia regulilor vechi gentilice de conduită, care se leaga de crearea unor noi norme juridice, fapt ce a rezultat din instituirea directă a normelor de conduită prin acte normative: edicte, legi, etc. Din acest context rezulta că: ,,Dreptul a apărut odată cu staul şi este unicul instrument juridic al puterii de stat, menit să organizeze şi să conducă societatea, să determine conduita destinatarilor lui şi răspunderea juridică care o încalcă”.

Pornind de la cele expuse noţiunea de drept, i-a naştere de la latinescu directus, ceea ce înseamnă ,,drep”, şi, în limba română, ca şi în alte limbi, are două semnificaţii de bază: 1) în sens juridic înseamnă o totalitae de reguli de comportare în societate, determinate de puterea de stat, obligatorii pentru toţi membrii socetăţii, obligativitatea cărora, la nevoie, este inpusă de forţa de constrîngere a statului, 2) în sens social – o totalitate de regului de comportare în societate, intemeiate pe obiceiuri, principii morale, regulamente şi pe alte statute ale diferitelor organizaţii nestatale, ce nu sînt încadrate în normele juridice. În acest sens evidenţiem faptul că dreptul se mai utilizează şi ca drept obiectiv denumit şi drept pozitiv – ceea ce cuprinde regulile de conduit în societate, adoptate de puterea publica, în acest sens cuvitul ,,drept” fiind apropiat de termenii ,,lege” şi ,,legislaţie” şi drept subiectv – care este o prerogativă ce aparţine unei personae fizice juridice în temeiul dreptului obiectiv în vigoare. Însa cuvîntul care corespundea cuvîntul drept era ,,jus” ceea ce însemna (drept, dreptate, legi).

Scopul prezentei lucrări rezidă în studierea literaturii de specialitate în domeniul propus pentru investigaţie, a opiniilor doctrinare în materie şi ca rezultat formularea anumitor concluzii referitoare la noţiunea dreptului.

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND NOŢIUNEA DE DREPT

1.1 Apariţia şi dezvoltarea istorică a dreptului

Studiul conceptului dreptului implică cu necesitate viziunea istorică legată de descifrarea originii dreptului. Ca instituţie ce derivă de la societate şi îşi gaseşte suportul în relaţiile reciproce dintre oameni, dreptul este indisolubil legat de evoluţia generală a societăţii, de particularităţile societăţii în diferitele sale trepte de dezvoltare istorică.

Îtrebarea care se pune aici este următoarea:

a) este dreptul indisolubil legat de societate de la primele sale forme primitive de organizare;

b) dreptul ca şi statul apar doar la un anumit moment al evoluţiei istorice a omului?

Răspunsul la această întrebare este legat de modul în care este conceput dreptul.

Astfel, romanii creadeau în veşnicia dreptului. Acolo unde este societate, există drept – Ubis societas – ibis jus. Ei nu puteau concepe existenţa fără drept. Din punctul lor de vedere şi viceversa era exactă: Ubi jus – ib societa Credinţa lor în veşnicia dreptului corespundea celei în veşnicia societăţii romane şi bine înţeles, a dreptului roman.

Adepţii Şcolii Dreptului natural pornesc de la concepţia aristotelică după care omul este un animal social - ,, zoon politicon”. Din nevoia instinctivă de a trăi în societate, apare şi nevoia de a stabili norme juridice.

Hugo Grotius (1583-1645), reprezentantul de seamă a Şcolii Dreptului natural, consideră dreptul natural ca totalitatea principiilor pe care raţiunea lor dictează pentru satisfacerea înclinării naturale a omului pentru viaţa socială.

Deci, după cum vedem da la adepţii Şcolii Dreptului natural, nu este suficient apetitul social al omului, este nevoie şi de raţiunea, care dictează principii, anumite percepte fundamentale.

Aceste percepte priveau:

- aliendi abstinentia (respectarea a tot ce este altui);

- romissorum implendorumobligaţio (respectarea angajamentelor);

- damni culpa dati reparatio (repararea pagubelor pricinuite altora);

- poenae inter homines meritum (pedeapsă echitabilă).

Acestea erau în conceptia lui Groţius, bazele pe care se construeşte dreptul natutal ca drept etern, imuabil. Prin acesta el se deosebeşte de dreptul pozitiv – un drept voluntar, imperfect, schimbător.

Legiuitorii Revoluţiei franceze din 1798 sînt puternic conduşi de ideile Dreptului. În proiectul de cod civil ei notau: ,, Există un drept universal, imuabil, izvor al tuturor legilor pozitive; el nu este decît raţiunea naturală, încît aceasta guvernează pe toţi oamenii”.

Drepturile omului sînt, în concepţia curentului jusnaturalismului, cele care decurg din calitatea sa raţionala. Esenţa omului stă în individualitatea lui. Fiinţa umană atige destinaţia ei întrucît se compoartă ca purtătoare a raţiunii.

Ideile acestea revin ori de cîte ori emanciparea individului, posibilităţile sale de afirmare a demnităţii şi personalităţii sînt în pericol. S-a afirmat, în acest context că ,,sec XX are nostalgia dreptului natural”.

Din această perspectivă, întrebarea ce se ridică mai sus (cînd apare dreptul?) rămîne în relaţie cu chiar modul în care concepem dreptul. Dacă el este echivalat oricărei reguli de conduită, dreptul există nediferenţiat de alte reguli de conduită, din momentul apariţiei primelor forme de organizare socială.

Dacă avem în vedere faptul că dreptul nu poate exprima decît nevoile sociale ale unei comunităţi constituite în formă politică, atunci dreptul apare în condiţiile social istorice determinate, caracterizate prin diferenţieri specifice societăţii politice.

Astfel, prima formă de organizare sociala este ginta. Constituirea gintei se făcea în temeiul unui criteriu – comunitatea de singe. Cercetările istoriografice precum şi cele sociologice au scos la iveală anumite trăsături ale acestei etape.