Controlul de constituționalitate din România și controlul de constituționalitate din Franța

Controlul constituționalității legilor reprezintă o garanție specifică necesară asigurării supremației constituției. Totodată, având în vedere că întreaga procedură, respectiv, organele competente a efectua controlul, modalitatea de sesizare, operațiunile ce intră în procedura efectivă de verificare, sancțiunile aferente etc., sunt reglementate prin dispoziții de drept constituțional, controlul constituționalității legilor reprezintă, în același timp și o instituție de bază a acestei ramuri juridice.

Prin controlul constituționalității legilor, urmărindu-se conformitatea acestora cu dispozițiile Constituției, se asigură, în același timp, înfăptuirea principiilor separației și echilibrului puterilor în stat, respectarea competențelor ce sunt atribuite diferitelor organe ale statului. Concordanța tuturor prevederilor legale cu legea fundamentală este și o condiție a statului de drept.

Principiul constituționalității legilor se circumscrie principiului general al legalității. Acesta reprezintă fundamentul organizării și funcționării întregii societăți în forma ei superioară de agregare care este statul.

În primul rând, acest principiu presupune ca actele normative să fie elaborate de către organele competente, în procedura prestabilită și cu respectarea dispozițiilor normative superioare.

În al doilea rând, activitatea tuturor organelor statului și a cetățenilor, în general, trebuie să se fundamenteze pe lege.

Întrucât legea trebuie să îndeplinească cerința conformității cu constituția, aceasta nu este altceva decât o cerință de legalitate a legii, în sensul ca legea să se adopte cu respectarea normelor constituționale, atât în spiritul cât și în litera lor.

Controlul constituționalității legilor reprezintă și un instrument de pacificare a vieții politice și aceasta pentru că legea fundamentală este adoptată, în general, și cu voturile opoziției. O majoritate de două treimi nu poate fi realizată prin aportul exclusiv al forțelor politice aflate la putere. Dar actele normative supuse controlului de constituționalitate, necesitând un număr mai mic de voturi, ar putea fi adoptate și împotriva voinței forțelor politice din opoziție. Ele, în schimb, au deschisă calea controlului de constituționalitate. De fapt, instituția, ca atare, este folosită, în general, de opoziție, pentru că ar fi lipsit de logică ca puterea să-și conteste propriile acte.

În concluzie, controlul constituționalității legilor, ca instituție juridică, reprezintă ansamblul reglementărilor cu privire la procedura de verificare a conformității legii cu dispozițiile constituției.

Curtea Constituțională este o instituție publică, care garantează supremația Constituției. Ea este singura autoritate de jurisdicție constituțională din România, care asigură o formă de control centralizat.

Curtea Constituțională este independentă față de orice altă autoritate publică și nu se înscrie în instanțelor judecătorești, având statutul său propriu.

Curtea Constituțională este acea autoritate publică ce sprijină buna funcționare a puterilor publice în cadrul raporturilor constituționale de separație, echilibru, colaborare și control reciproc.

De aceea esteindependentă față de orice altă autoritate publică și se supune numai Constituției și legii sale organice.

Din punct de vedere organizatoric, este alcătuită din 9 judecători, numiți pe un mandat de 9 ani, care nu poate fi reînnoit sau prelungit.

Trei judecători sunt numiți de Camera Deputaților, trei sunt numiți de Senat și trei de Președintele României. Fiecare Cameră a Parlamentului numește prin hotărâre, cu votul majorității membrilor săi, la propunerea Biroului permanent și pe baza recomandării Comisiei juridice, în calitate de judecător, persoana care a întrunit numărul cel mai mare de voturi.

Președintele României numește prin decret ceilalți trei judecători.

Curtea Constituțională se înnoiește cu o treime din judecători din trei în trei ani.

Președintele Curții Constituționale este ales prin vot secret de către judecătorii Curții, pentru o perioadă de trei ani, cu majoritatea voturilor acestora. Mandatul președintelui poate fi reînnoit.

Președintele Curții Constituționale are următoarele atribuții:

a) coordonează activitatea Curții Constituționale;

b) convoacă și prezidează ședințele Curții Constituționale;

c) desemnează judecătorul-raportor în cazurile prevăzute de lege și stabilește termenele de judecată;

d) reprezintă Curtea Constituțională în fața autorităților publice și a altor organizații, române sau străine;

e) constată cazurile de încetare a mandatului judecătorilor și sesizează autoritățile publice care i-au numit, pentru ocuparea postului devenit vacant;

f). Îndeplinește alte atribuții, conform legii.

Președintele Curții Constituționale este egal în grad cu președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar judecătorii Curții Constituționale, cu vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Constituția condiționează posibilitatea de fi judecător al Curții Constituționale de existența unei pregătiri juridice superioare, de o înaltă competență profesională, de o vechime de cel puțin 18 ani în activitatea juridică sau în învățământul juridic superior.

Funcția de judecător al Curții Constituționale este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul juridic superior.

Judecătorii sunt independenți în exercitarea mandatului și nu pot fi trași la răspundere pentru voturile exprimate în adoptarea soluțiilor. De asemenea, aceștia sunt inamovibili.

Judecătorii Curții Constituționale sunt obligați:

a) să-și îndeplinească funcția încredințată cu imparțialitate și în respectul Constituției;

b) să păstreze secretul deliberărilor și al voturilor și să nu ia poziție publică sau să dea consultații în probleme de competența Curții Constituționale;

c) în adoptarea actelor Curții Constituționale să-și exprime votul afirmativ sau negativ, abținerea de la vot nefiind permisă;

d) să comunice președintelui Curții Constituționale orice activitate care ar putea atrage incompatibilitatea cu mandatul pe care îl exercită;

e) să nu permită folosirea funcției pe care o îndeplinesc în scop de reclamă comercială sau propagandă de orice fel;

f) să se abțină de la orice activitate sau manifestări contrare independenței și demnității funcției lor.